balada ciobanului creol

Pe-un picior de plai,

Pe-o umbră de nai,

Iată vin spre cale
Doi munţi albi de soare
Să ne primenească
Eprubeta flască,
În care trăim,
Şi ne păcălim.
Cutume amare,

Cu doi munţi de soare,
Cu ciobani creoli,
Stăpânind trei poli,
Unul peste frunţi,
Altul peste munţi,
Şi-altul între punţi.

hai să dăm mâna cu mâine

Românul asezonează nativ. Viitorul său are o perspectivă agricolă, adânc brăzdată într-o fiinţare istorică, în care totul se promite şi se visează, cu cel puţin două secunde înainte de colaps. E vorba de colapsul şi marasmul social, fiindcă moralitatea, plină de cicatrici , stăruie preţ de o întreagă istorie. De câte ori nu am auzit propoziţia " Începutul începe cu sine povestea."? Astăzi, lucrurile au albia lor cuminte, aşezată, independentă. Mergem la meetinguri, fluturăm steaguri, dar nu uităm să trecem, să aprindem o lumânare la biserică. Conştientizăm un egoism temperamental, pe care alte popoare (cel francez, par exemple!) l-au transformat, demult, în naţionalism. Furăm căciula altora, şi culmea, ştim să o purtăm ţanţoş pe frunte, de parcă ar fi a noastră. Ceea ce e bine, însă, la marginea acestui şanţ de Europă, este atemporalitatea şi reprezentarea atipică. Haideţi, doară (vorba cronicarului), să aruncăm căciula în câini, că-i a noastră au ba, şi să ne veselim, primitiv, cu bere şi mici. Asta e soarta şi astea sunt vremurile!

veghea şi lanurile de secară

Chestie importantă să stai pe vine în lan şi să faci, disperat, semne cu batista roşie, tuturor avioanelor care îţi survolează creştetul. Nu e indicat să urli, pentru că , în jurul tău spicele te asurzesc de atâta linişte. Mai degrabă înveţi să poposeşti, asemeni niponilor miniaturişti, pe o boabă de secară, unde (elocvenţă să fie?) încap toate reperele nearticulate ale imnului naţional. Veghea are rostul ei, aşa cum e ea, cu dinţii tociţi, ca o fiară agresivă din revistele de benzi desenate. Ea e singulară şi completă în imensitatea lanului, un spaţiu figurant prin definiţie, o calmă obsesie a anexelor, într-o epocă trasă la chip, care îşi obligă prezentul să întindă mâna de milog pe la colţuri de străzi. Uneori, aşa pe vine, în mijlocul boabelor de secară, priveşti stupid în jur, vrei să faci un pas la stânga ori la dreapta, dar hora se leagănă fără tine. Visezi donquijotesc la o moară, căci boabele din spic nu se plimbă în diligenţe decizionale. N'est pas?

simfonia lucrurilor mărunte

Bagheta dirijorului, decupată şi lipită apoi, sculptează sunete din flautul uşuratic şi violoncelul caraghios, pe ultimul rând al orchestrei. Figurile muzicienilor s-au şters, devenind absenţe prestigioase în faţa partiturilor cu note răzleţe. În scaunul comod al sălii de concert e mai bine aşa. E mai bine pentru soarta corespondenţelor ori sinesteziilor măiestrit evocatoare, ce leagă culori şi părţi din trupul zilei, cu abnegaţie. Iată cum albul şi violetul deschid o gură rotundă, spun ceea ce au de spus, apoi repetă un refren, a doua sau a treia oară, în minutul de cleştar, asemeni unor oratori captivi într-o clepsidră. Tocmai în mijlocul furtunilor de silabe am zărit chica lui Beethoven, genială şi psihotică, aruncându-se peste pianul de sticlă. M-am ridicat, am închis ferestrele şi am aplaudat, cu toate că avertismentul era clar: arta nu terminase de vopsit gardul realităţii. Până la urmă, gestul meu s-a clasicizat şi alţii au făcut ca mine, până ce, pergamentele groase, deduse din partituri, au uscat cerneala autografului, până ce rotirea simfoniei a înghiţit sub fustele-i valorice întreaga temperatura a verbului " a fi ".

despre persoana jurnalelor

Aparenţele înşeală! Ziceam lucrul acesta de fiecare dată când pe foaia albă se mai aşeza o idee. Nu atunci când se produce o întoarcere din condei a persoanelor narative. Cu siguranţă, persoana I e mai sinceră şi mai directă. A III-ea e îmbrăcată în carton, e mai dificilă şi mai uşor de atacat. Zilele acestea am descoperit un eseu mai vechi. Doamne, câtă dreptate îmi dădeam atunci. Astăzi ce să mai zic, actualizarea aproape că nu există. Undeva, în romanul său De două mii de ani , Mihail Sebastian notează: „Nimic nu mă deranjează mai complet decât o situaţie solemnă, căci vorbele obişnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc." Toată opera lui Sebastian confirmă această confidenţă. Un astfel de autor detesta tragicul declarativ şi se impunea prin inteligenţă concizională. În jurnal, aceste calităţi transpar la punctele de analiză lucidă a momentelor de profilare a naraţiunii, a piesei sau a personajelor. Observaţiile diaristului sunt rareori categorice şi furioase. Atunci când vorbeşte despre propriile sale personaje o face fără exclamaţii şi cu un must de luciditate, pe un fond de ironie uşoară. Puterea de a se observa pe sine şi pe alţii împrumută energii benigne figuranţilor, generându-le personalitatea în faza virtuală a existenţei lor.

lungul drum spre casă

Astă seară vântul s-a strecurat ca un hoţ pe aleile din parc. Frunzele au şuşotit nervoase, cerul s-a deschis ca o ghenă, din care a căzut ceaţa, fracturându-şi un picior. Ehee... şi bradul ăla sticlos, din bolul de Crăciun a prins glas, clopoţind a iarnă. De cealaltă parte a străzii, felinarele se plictisesc iar ghereta de bilete ţine de şase... poate vine cu ultimul bus vreun călător. Aşteptarea însă este simpatic de lungă, aproape ca iţi vine să mănânci popcorn şi să faci pariu : va veni...nu va veni...

aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.

ca să vezi

Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Uneori este extrem de confortabil să fii egoist. Înţelegi atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale...Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie... Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt in lume cazuri similare.

timpul ceasului de mână

De pe urma căutată a începutului de drum, Thibault nu mai spera să găsească vreo semnificaţie personală. Măştile cădeau în acelaşi timp cu picurii de ploaie de pe copertina transparentă, montată pe terasa braseriei.

-Ai înţeles ce s-a întâmplat cu problema timpului?

-Desigur, am înţeles tot ce mi s-a explicat în cele 2 ore.

Adevărul e ca pricepusem doar introducerea în discurs, pentru că vorbitorul nu prea avea ceva important de spus despre timp. În plus, era o chestie ciudată să vorbeşti despre timp într-o sală în care cel puţin patru oameni îşi privesc ceasul. Aşadar introducerea era genială, pentru că timpul, ca noţiune, semnifica, dincolo de abstracta viziune artistică a suprarealiştilor, nu se topea, nu îşi arunca minutele spre cer, nu ştergea cu limbile ceasului anotimpurile. Timpul devenise un soi de prieten dulce-acrişor, familiar acceptat prin papilele gustative, ca o mireasmă rară, răspândită şi promisă, de aperitiv. Cu atât am rămas din discursul vorbitorului, dar îmi plăcea să-i confirm lui Thibault că am înţeles mesajul şi că am intrat la idei existenţiale. Ce-i drept, în jurul vârstei de aur, apologiile nu mai strălucesc, nu mai prind. Timpul se transformă într-un meniu din care se servesc toţi, până înţeleg că, de fapt, ei sunt cei "gustaţi", până la epuizare.

despre media românească

Avem de-a face cu o troacă specială, căptuşită cu seniori editori si redactori măslinii, cu părul creţ şi cearcăne profesioniste sub ochi. Gura lumii e componenta obligatorie a inteligenţei mesajului transmis către cine ştie ce ideal-oligofren-spectator, care digeră parizerul înfulecat cu 5 minute înainte, chiar în faţa ecranului. Noţiunea de bien-être a fost extirpată demult, iar organismul mediatic latră, cu botul plin de bale, decupaje din viaţa şi normalitatea pe care o presupun făcătorii programelor de ştiri. Singurul nevinovat în chestia asta e, pare-se, prompterul. Săracul, aproape victimizat, e murdărit în fiecare zi cu soluţii maron, peste care un invitat de studio, adipos şi gângav, dă cu limba, apoi îşi clatină tacticos talanga neuronică, egoistă prin nativitate. Bleahhh....

teoria departelui

Se transcrie din aproape în aproape: mai întâi mâna dreaptă, apoi o persoană aleasă de pe stradă, care se nimereşte fix la acel ceas să treacă prin faţa ochilor, apoi panorama oraşului de la restaurant Esplanade, în timp ce la ureche, barmanul şopteşte grav conţinuturi de cocteiluri cu iz american, aşteptând decizia noastră. Depărtarea este o relativă reconsiderare a apropierii. Cât de departe poate fi ceva sau cineva apropiat şi cât de aproape poate fi, prin mijlocirea imaginaţiei, spaţiul sau persoana de la sute de km distanţă! Un avion trecea, în timpul acesta, deasupra capetelor noastre, deasupra oraşului şi norilor, în ordinea acestei enumerări, şi rememora, solubil, timpul din cauzele prime ale afectivităţii. Unul din turiştii de pe aeroport scoate o năframă, face semnul despărţirii, altul scoate din buzunar portabilul şi trimite un SMS, iar al treilea călător lipeşte o etichetă verde pe ventralul burduşit al valizei cu mâner de plastic negru. Destinatarii acestor semne, compun ideea departelui prin inconsistenţa lor fizică şi mai ales prin aşteptare. Un buton imens, vopsit în galben aşteaptă să fie apăsat, în ceţurile expectative ale fiecăruia pentru validarea mesajelor. Iată cât de aproape se afla departele din noi înşine!

brutarul, noiembrie şi coana franceză

Padam...padam...cânta în surdină Edith Piaf la patefonul anticarului, iar toţi trecătorii întorceau capul şi se împiedicau de căruţul cu ziare uitat de Gilbert distribuitorul. Zilele sfârşitului de noiembrie nu mai foloseau cuvintele pentru comunicare, începând să imite oamenii plimbăreţi din parcul apropiat. Anticarul, cu mustaţă pe oală, ca un brutar, găsea mai potrivit să exprime ceea ce gândeşte despre orele de amiază, sprijinind zidul, ridicând degetul mijlociu de la mâna dreaptă, de fiecare dată când duduia de la mansarda de vizavi se afişa în cadrul ferestrei, în capot de baie. Era obscenă ieşirea asta parfumată de lumina oraşului, dar virtualii clienţi treceau cu indiferenţă, pe valsul lui Piaf. Singura problemă e că înjurau căruciorul cu ziare, fiecare în limba lui. Anticarul, domnul "şmecherie", asta aştepta. Făcea cunoştinţă cu privitorii neavizaţi că dehhh...cine comunică se şi comunică şi nu cred că ar mai fi fost cineva atât de încântat să audă o tâmpenie în engleză, germană sau chiar finlandeză. Ce dulce i s-a părut acel "merde!" rostit de studenta anorexică care tocmai trecea neatentă! Brutarul anticar s-a luminat la faţă şi a poftit-o chiar în localul său, să bea o idee ori să guste un crevete filosofic...

utopiştii la raport

A câta oară să vă spun? Se face un pas înainte. Uniforma albă, curată de atâtea revendicări salvatoare, are insigne, iar în dreptul buzunarului de la piept un şiret roşu carmin. Se ridică privirea înainte, de parcă ochii lumii ar fi întinşi, tandru, pe chevaletul caracter, ca o pastă uleioasă şi încremenită, de album impresionist. Gura rosteşte un cuvânt care poate întoarce o generaţie cu cracii principiali în sus, adică se alege un termen dadaist revoluţionar, cu basca înstelată a lui Che Guevara pe frunte, în timp ce muzica lounge curge ca lava unui vulcan dinspre Cuba şi Caraibe către urechile noastre înfundate de tabieturi londoneze. Alta e viaţa care se ţese din pudice minute, cu altă papiotă colorată, pentru că în vechea ţesătură şi-au făcut cuib indiferenţele omizi. Unul din raportorii cu nasul cârn ţipă. Zice că "am înţeles sir" dar nu crede o iotă din regulamentul acesta de subordonare viscerală, caldă, în care se îmbăiază umanitatea pentru a-şi primii musafirii preţioşi. La pândă stă Voltaire şi tânjeşte, pe un cotor de istorie literară, după pipa lui Rimbaud, negustorul de absynthe ideatic. Cu zâmbet ironic face focul în camera ticsită de praf şi păianjeni, de parcă sfârşitul acestei lumi s-a consumat şi soarele a apus şi a răsărit doar pentru el, în format A4 şi B5, acolo, peste plantaţiile de frustrări ale lui Zaire.

un cartier de stele

Parcările şi parcurile au fost renovate. Ornamentele de iarnă s-au aprins. Mingi fosforescente aruncă, dintr-un timp în altul, poveşti de carton şi zgomot de paşi. Tavane false au străzile în această seară, verzi, albastre şi roşii, de parcă maşinile înmatriculate ale municipalităţii au primit aviz să întoarcă roţile la un semn şi să navigheze civilizat, înecând capotele în ochii miraţi ai copiilor. Brazii din intersecţii subjugă bucuria sărbătorilor, clipind comercial din mii de ochiuri. Numai o clipă, rătăcită printre atâtea rutine serioase, putea să producă un accident. Luminile explodaseră simultan, omul de zăpadă din celofan se topise de parcă n-ar fi existat. Stele inverse pe străzi au rămas aprinse... oraşul îngheţat a primit ninsoarea...(vorba unui cântec). Peste noapte, în supermarket, vânzările la echipamentul de ski au crescut substanţial.

generatorul

Muzeul s-a închis. Ultimii vizitatori au desfăcut lanţul de cânepă sub atenta supraveghere a paznicilor şi au păşit în curtea întunecată. Două voci înregistrate anunţau la secundă programul instituţiei, în interiorul câmpului magnetic activat pentru detectarea mişcării. În sala expoziţiei digitale, computerele intraseră în stand by, iar fascicolele laser luminau podeaua, portocaliu. Sala invenţiilor era animată de iluzia unei oglinzi refractare, care inregistrase chipurile vizitatorilor de peste zi, într-un mod bizar. Fonoteca era, în schimb, tăcută. Podeaua albastră, copertată cu straturi cauciucate, ducea către urna capetelor de păpuşi. Aceasta strălucea aluziv în faţa privitorilor, fiind considerată un monument de artă modernă, ce răspândeşte şocuri neuronice în părţile moi ale conştiinţei. În sfârşit lumina se stinse, iar ultima sursă de zgomot (sunetul clipocit al alarmei activate) dispăruse superficial în bezna holului. În biroul vânzătorului de tichete, un sacou vişiniu îşi târa mâneca pe podea. Fascicula de scanare o trecuse în revistă calm, apoi se întoarse neîncrezător, pentru o nouă analiză. Atunci se declanşă generatorul pentru a suplini efortul de energie, pentru că în haina contorsionată se odihnea un trup imobil, sidefiu.

antologia bucăţilor de cer

Ieri, 4 adolescenţi dintr-o provincie finlandeză s-au adunat să patineze pe foiţele suprapuse de gheaţă ale lacului din apropiere. Arborele sub care şi-au strâns şireturile la ghete avea urmele ghearei de urs. Doar unul a văzut minunăţia, dar nu s-a mirat îndeajuns de mult ca să poată speria celelalte 3 chipuri. Bunicul său îi arătase o astfel de fiară vânată şi i se făcuse, atunci, milă. Alaltăieri, intrtr-un cartier din Marseille, alţi 4 adolescenţi au ieşit pe maidanul şcolii să probeze o minge albastră de fotbal, semnată de carioca lui T. Henry, fundaşul vestit din echipa oraşului. Unii ar spune că e de-ajuns să loveşti cu piciorul aceeaşi minge ca să poţi simţi în buzunar contractul semnat pentru Liga campionilor. Dar, nu mai devreme de câteva ore, undeva în Balcani, 3 adolescenţi îl căutau pe al 4-lea, în sala de clasă a unui liceu, în timpul unei pauze de 20 minute. Acesta, al 4-lea, se afla în faţa calculatorului şi naviga pe net, căutând o poveste despre 4 adolescenţi africani, care descoperiseră săptămâna trecută că cerul se vede altfel printr-un tub de trestie...

cărare pe o frunză de arţar

Haideţi să plecăm de pe codiţa frunzei, cu degetul arătător urmărind labirintul. Intrarea semnului în palma vegetală deschide la dreapta şi la stânga porţi mincinoase, iluzii care te îndepărtează de la drumul drept. Mai e până la vârf şi deja, culoarea ruginie a ţesăturii pe care păşim ne întunecă pupila. Totuşi clipim de două ori, apoi continuăm drumul grăbit. La 2 cm distanţă de punctul în care am decis rătăcirea, un păianjen îşi lăsase bumbacul. Picioarele noastre prind cleiul insectei şi cât pe ce să alunecăm. Salvarea este, însă, şanţul cu zimţi ascuţiţi de care ne agăţăm. Apoi nu mai e decât o câmpie galbenă, peste care vântul bate cu 20km/h, încreţind părul şi uscând buzele. Sub paşii noştri pulsează seva dulce, la unison cu tensiunea arterială din braţe. O simţiţi? În sfârşit câmpia se termină. Suntem în vârful ascuţit al frunzei de arţar. Toată lumea aplaudă şi fluieră de bucurie. Deasupra noastră, dincolo de un cer abstract, cineva zâmbeşte, apoi închide graţios ierbarul, căscând de oboseală şi plictis.

ceţuri diagonale

Podurile construite în albii largi, în mijlocul oraşelor mari, sunt încărcate de poveşti. Metafora acestui element arhitectonic urban se potriveşte, ca nuca-n perete, cu proiecţia obsesiilor unui trecător întârziat, la ceas de seară, pe cheiurile de piatră, măturate de vânt. Podurile, gândea acesta, unesc prezenţa individuală şi logica lumii într-o invitaţie jovială la comunicare. Podurile pietonale sunt mult mai fiabile din această perspectivă solilocvială şi atrag mai multe minţi, cu cât lungimea lor se defineşte mai bine. Viaducurile au şi ele importanţa lor capitală dar trăiesc neajunsul de a fi traversate în viteză, pe autostrăzi bitumate. Deci, elementele de transfer, numite simplu infrastructură, ar oferi tuturor un subiect de reflecţie. Vedeţi, nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă trebuie evidenţiat ceea ce se află sub pod: ape, forme de relief, prejudecăţi, mentalităţi sau păduri îngălbenite de toamnă. Pe nimeni nu interesează. Doar existenţa unui pod aşează lucrurile într-o ordine firească şi oficială, fără a redirecţiona atenţia asupra dedesubtului. Călătorul nostru întârziat se opri din cugetare, căci în faţa sa, podul pe care începuse să păşească, se cufunda pe jumătate în ceaţă iar de la capătul celălalt un camion arunca decibeli asurzitori.

undeva, cândva...

Praful se ridică, înăbuşitor, în urma automobilului cu toba de eşapament spartă. Târgul, cu toate magazinele închise, se topea de plictiseală, alunecând ca o masă elastică peste paharul ciobit al gardurilor ce delimitau periferia de maidane. Şoferul, îmbrăcat în combinezon, cu ochelari de insectă şi guler de piele, apasa acceleraţia lovind cu pumnul în indicatorul pătat de ulei. Nimeni nu se afla pe bancheta din spate. În schimb, la 30 de minute distanţă, în dreptul unui prun uscat, în care croncăneau ciorile, se afla o magazie, de fapt o pretenţie de locuinţă rurală. Cutia poştală, cu aripa de metal ruginită, scârţâia, chiar şi atunci când, în dreptul ei, o mireasă inundată de lumină, cu trena rochiei agăţată de bălăriile curţii, privea, cu mâna streaşină la ochi, drumul. În povestea aceasta a început să plouă, din păcate, iar obiectele au făcut un schimb ciudat de identităţi cu personajele şi iată ce a ieşit: Şoferul în combinezon se ridica înăbuşitor din târgul cu toate magazinele închise, iar mireasa cu trena prăfuită se topea de plictiseală peste paharul ciobit al aşteptării. Braţu-i ruginit scârţâia iar cutia poştală, săpată în dreptul frunţii, aduna ca un magnet ciorile din prun.

carusel stilistic

Îmi atrăgea atenţia cu priviri discrete şi cu un ţipăt de surpriză, de fiecare dată când păşeam pe gazonul întunecat din faţa terasei, unde luminile petrecerii mai stăruiau. Refuza să mai înainteze, asemeni unui catâr, căruia ochelarii stăpânului îi opturau dorinţa şi sentimentul de siguranţă, înconjurată de voci străine şi muzici aduse de departe, cazută, parcă, dintr-un fruct cu arome sălcii. Abia atunci observasem că, după ploaia de vară ieşiseră din parcul apopiat melcii, iar umbra lor îmbălată şi greoaie se reflecta în râsetele noastre, printre paşi şi vorbe dulci, ca nişte rotule abstracte de ciocolată albă, mişcate vizionar de un braţ creol către luminile optuze ale terasei. Privea speriată invazia aceasta de linişte şi vâscozitate, nesigură de braţul pe care i-l oferisem, siderat. Şi atunci mi-am dat seama, într-o fracţiune de secundă, cât de departe se află viaţa ei şi cât de înfiorator şi cochet e sertarul cu pastile, în care se amestecă, atunci când luminile prezenţei mele se rasfirau în cotidian. Clipea des... iar buzele muşcate primeau culorile purpurei... Obosisem să mai păşesc grijuliu şi m-am aşezat în iarbă, printre melci...Ştiam că în spatele meu nu se mai află nimeni, fiindcă vântul bătea inodor si rece.

Pigalle

Spaţiul acelor după-amieze, acoperit de grupurile turiştilor dornici să învârtă paletele de la Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un chevalet şi o cocota bătrână, cu rimelul curs şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, cu nume de pictor, care duce către şi mai ascunsa Place de Tertre, ochii se plimbau ironici, peste porţile caselor şi hotelurilor, în speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e că adjectivele stăteau cuminţi în rastel iar cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze imaginea putea să se oprească la o masă stradală, perfect rotundă, din localul Chez Cosette, unde se mâncau cele mai bune tresse au chocolat din tot faubourgul. Acordeonul se vindea şi el, cu melodia tărăgănată a clochardului bărbos, în tricou de marinar. Cocota aştepta cuminte în colţul străzii, apoi, după o strategie verificată ani la rând, se apropia de mesele clienţilor, fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu indulgenţă, de parcă ar fi invitat la propriul său vernisaj existenţial. În această linişte sacră, vocile unor turişti se adună din ce ce în ce mai vizibil. La început din ecouri, apoi din lumina spartă a felinarelor. În faţa bistroului un petrecăreţ din grup se desprinde, iar silueta sa afumată de voioşie, îmbrăţişează bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancnota mototolită de 50 de euro, apoi o aşează cuminte, în văzul lumii la cocarda pulpei. Toţi aplaudă, acordionistul bărbos chiar a început une chanson paillarde... Cocota face cu mâna grupului vesel lăsând în urmă dâra de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea piţigăiată să alunge rutina : Vive la Roumanie!....vive les bastards!...

sindrom Dostoievski

Capul mic al agentului de pază se profila pe peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din par de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor... Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat...M-am apropiat ca să pot citi City down SRL...scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei...Răceala metalului trece dincolo de tâmplă şi aruncă peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare...Pentru moment toate obiectele existente rămân imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învechesc… numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile , distruge labirintul de spumă al identităţii, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare...

-Ce faceţi domnule!!!?

-Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea....să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi...dacă ar şti superiorii dumneavoastră... Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare...

reporterul

Primise ca temă de seminar redactarea unei ştiri extraordinare, în măsură să influeţeze atenţia celor care i-ar fi citit articolul. Avea însă o limită de inspiraţie: domeniul universitar tehnic. Zile la rând se oprea în faţa uşilor capitonate ale rectorului, aşteptând audienţe sterile, din care nu putea extrage decât statistici, date referitoare la numărul studenţilor înscrişi sau preferinţele acestora faţă de proiectele aflate în derulare. Odată, chiar, secretara şefă l-a invitat să-i ofere o cafea, promiţându-i un extras din regulamentul de funcţionare al instituţiei şi o listă cu profesorii pensionari care au adus glorie, cândva, şcolii. Reporterul nostru, la început de carieră, zâmbea tuturor, cu toţi dinţii, de parcă semnase un contract secret cu o firmă serioasă în domeniul combaterii cariilor dentare şi, cu voioşia la rever, se oferea să comunice, chiar dacă acest lucru nu aducea a imperioasă necesitate. Trecuseră 2 săptămâni de la ultima avertizare. Trebuia să depună proiectul şi articolul ideal încă nu se născuse. În a treia săptămână, însă, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. În dimineaţa acelei zile primise un telefon iar vocea feminină din cască se recomandase drept un binevoitor anonim. Prinse tramvaiul la mustaţă şi porni spre marginea oraşului să verifice informaţia. Pe drum apăru şi reproşul sâcâitor că nu s-a agăţat şi de aparatul foto. Dar asta e....va ajunge, se va informa şi va scrie articolul. Ajuns la locul cu pricina, în amfiteatrul vechi al universităţii tehnice, printre rulmenţi şi strunguri ruginite, nu aflase decât un caiet, cu funde albastre înnodate în cruce. Se aşeză pe catedra cu palul alterat de umezeală şi deschise, curios, la prima pagină. Rândurile mărunte începeau cam aşa: " Bine ai venit...bine ai ajuns sau bine te-am găsit! Alege o formulă ca să poţi merge mai departe. Până la oameni, atenţie să nu te împiedici de lucruri...Hai, să vezi ce s-a mai întâmplat azi....".

ce aude unicornul

Zodiacul îşi revărsase apele peste câmpia cu arbori de plută. Zodiacul era un afluent amazonian, pe care toţi băştinaşii îl botezaseră aşa dataorita funcţiei premonitorii. În fiecare ultimă seară a lunii, iniţiau 2 tineri cu plămânii sănătoşi, buni înotători, înainte de a le oferi drogul halucinogen din iarbă vineţie, crescută printre ferigile bătrâne cu miros de carbit. Tinerii erau aruncaţi în Zodiac, forţaţi să-şi scufunde creştetul, să reziste schimbului violent de temperatură, apoi erau aşteptaţi să iasă pe mal, de către femeile tribului, cu cergi călduroase, din piei de lama. În acea perioadă a anului, afluentul Zodiac secase. Oamenii spuneau că apa urcase în vârful arborilor şi făcea cuib pentru următoarele 4 luni. Dacă se întâmpla să crestezi o ramură, vedeai cum seva alburie ţâşnea cu forţă, greu de oprit, aproape că te arunca la pământ, parcă ar fi ţâşnit dintr-o conductă. Cu toată seceta, ritualul de iniţiere trebuia înfăptuit, cu atât mai mult cu cât cei 2 copii, viitori războinici, proveneau din familia renumită a unui conducător de trib şi erau văzuţi ca o viitoare sursă dinastică. Ochiurile de apă care mai rămăseseră erau noroioase, şi miroseau a sulf. Apa nu trecea de glezne, dar bătrânul shaman făcu semn să arunce cele 2 siluete caraghioase şi speriate în prima baltă. Cei 2 tineri au fost acoperiţi cu nămol până când, deasupra creştetelor, apăreau bule de aer, eliberate de zbaterea deznădăjduită. Atunci bătrânele satului, incantau cu ţipete o ramură de sălcie, grăbindu-se să scoată din mlaştină trupurile contorsionate. Povestea aceasta a fost mult timp uitată, până când, războinicul Wikasimoaq nu a fost ales în fruntea oameilor săi pentru că suferea de astm şi avea frică de apă. În schimb, Wikasiou, rivalul său a câştigat bunăvoinţa sfatului pentru că nu se enerva uşor. Oamenii săi spuneau, însă, că purta pe trup o cămaşă de plută, pentru a se feri de secetă.

tâlcuri europene

Imprimăm discuri imaginare la marginea de şanţ a Europei. Despre popoarele obosite de obsesii şi rimeluri temperamentale nu vorbeşte nimeni. Clădirile de sticlă de la Strasbourg şi Bruxelles şi-au oprit aerul condiţionat al bunăstării, iar scaunele albastre cu spătar dau voturi secrete pe bandă rulantă. Toată lumea aşteaptă ninsoarea, steagurile au îngheţat, fluturii de zăpadă au aripi dar nu au vânt iar în casa de protocol de pe rue du Conseil, cineva vorbeşte la telefon. Se vede prin fereastra mată doar profilul. În cealaltă casă de protocol, pe rue Shumann, un burghez bruxellois se agită, în timp ce zgomotul tacâmurilor ciocnite cheamă la cină. Afară, în curte, doi muncitori de la o firmă de electricitate scot din garajul europarlamentarului o instalaţie de iluminat şi măsoară bradul drept din curte. În ţara natală a acestuia, în acelaşi timp, un gospodar leagă câinii. E deja întuneric pe la ceasurile 16.00. Se opreşte între cei doi salcâmi, scoate o ţigară şi priveşte gerul lucios, învelind stelele. Câinii schelălăie a prietenie, iar omul nostru oftează...în copilărie, cineva îi vorbise despre Europa, fata aceea răpită de taurul zeu şi batjocorita...sărmana de ea...

cercuri şi cearcăne

Desprinse, parcă, dintr-o poveste comunistă, înţelesurile roşii şi inflexibile ale discursului său fluturau gălăgios şi arogant pentru o epocă, imposibil de stăpânit. Aşa poate începe o pagină de articol, destinat unui oraş de provincie, în care apele au îngheţat iar timpul numără firimiturile din buzunarul celor 20 de pensionari. Parcurile, în ipostaza lor matinală, îşi înconjurau privirea cu ceţuri cercănate, peste bănci şi scaune cu vopseaua coşcovită. Un întreg popor cu picioarele de metal şi braţe de lemn asculta discursul, aşadar, în acea dimineaţă de noiembrie. Motoarele naraţiunii funcţionau la relanti, fiind relativizate de gesturile zbuciumate ale oratorului.

-Spuneţi! S-a întâmplat să nu am dreptate?

-(tăcere...)

-Ei? Ăsta e răspunsul! Aşa e, tăcut şi...aplauzele, ele sunt de fapt perechi de palme trântite zgomotos, peste ceafa vorbitorului...

-(tăcere, apoi mai cade o frunză)

-Nu închideţi încă toate gazoanele...pentru că vom construi pe ele mândre zile de vară, vom smulge gutuilor aroma şi o vom afişa spre oprobiul public, vom citi în stelele ochilor semne vinovate de speranţă şi ne vom încalţa cu cerul murdar de aprilie...

-(tăcere...şi în tăcerea parcului se aude o chemare)

-Ufffff....unde naiba te-ai ascuns beţivuleeee....Te caut de juma' de oră...

medievalizând

Am înţeles într-adevăr teoria simplă a lui Thibault, care mă saluta pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din călcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui visător... Privirile îmi erau atrase, de fiecare piatră care alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbătă la spălătoria din spatele şcolii....Nu reuşeam, însă, decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase...Îmi aminteam, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia... Tânărul său vlăstar se ascundea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug însăilat în grabă pe trepele catedralei... Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndepărta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie inteligenţa, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă...

Din carnetul contelui d'Alsemberg(3): Răspunsul lui Thibault

L-am revăzut la Antwerpen, la o conferinţă pe care era să o ratez din cauza unui incident tehnologic. Mai păstra doar o allure de francofon cu nasul cârn şi cu capul care se legăna nesigur între umerii săi de practicien generalist. În prima zi a intrat cu pas şovăielnic în timpul unui speech despre toxicitatea adevărului şi s-a aşezat lângă un domn flamand. A scos un creion verde şi pe o bucată de hârtie a scris, discret, ecuaţia bien-être -ului occidental. A devenit ecologist de la plecarea sa în Insule şi pesemne că acolo, cultura sa kantiană s-a schimbat niţel. Continua midriatic să urmărească slide-urile care se succedau nebuneşte, în timp ce flamanda sangvinică explica cetei de latini, biomonitoring-ul bunului simţ. În pauză l-am regăsit la o cafea în sala mare unde hoarda de invitaţi savura "les croissants au beurre" în faţa lichidului cald. Nu a fost mirat să mă vadă ; probabil cei 2 ani departe de umanite l-au recompus mai cerebral. Ciudat… îmi vorbea despre un card care îi fusese furat într-o gară la mii de km distanţă. Atunci, în gând, am evocat oglinda contelui d'Alsemberg, i-am strâns mâna şi am plecat. Împingând uşa, am realizat ce simplu este să citeşti pe chipurile oamenilor ceţoşi: ochi de apă şi suflet de ceară. Păşind pe asfaltul umed am vrut să vizitez "Grădina cu Paradisuri" dar mi-am dat seama că, pentru moment, e interzis accesul şi că lucrările de renovare sunt în curs. Mi-am palpat cardul şi am dat din umeri la gândul că şi ultima oară un concierge african nu m-a lăsat să intru, spunând că nu am luat biletul care trebuia. Cu paşi siguri m-am îndreptat spre gară şi am luat singurul tren de la linia 55. După staţia Conte de Flandre am fost întrebat despre ticket şi înfrigurat am căutat în buzunarul de la piept. Am scos repede hârtia cartonată şi am prezentat-o. Cu un surâs morbid, cel din faţa mea mi-a înapoiat documentul de călătorie şi grăbit m-am reîntors în lumea orwelliană a sfârşitului de secol. Nu am găsit răspunsul rătăcirii insulare şi atunci instinctul meu de altruist parcă pulsa mai intens. Închid ochii şi zâmbetul agăţat în colţul gurii francofone îmi inundă melanina. Hi, hi, hi… Ah, am ajuns în gara de sud. Vreau să cobor dar o hârtie cade pe scara trenului no. 55. O iau diplomat în mână şi o cercetez înainte de a o arunca. Cu litere de-o şchioapă, mărunt cu un accent de european pretins, stă scris : Thibault C., Médecin du Monde. Respir occidental şi impătur hârtia cu grijă, după care o depun în portvizit. O seară roşiatică se aşterne peste oraş şi eu nesăbuit încerc să deschid uşa de la numărul 244.

Castelbell y el Vilar - amintirea gustului de mentă

Dimineaţa când toţi dormeau, trăgeam o fugă în Castelbell y el Vilar unde îmi făceam cumpărăturile şi admirăm basilica romană în culoarea argilei. Preotul mă cunoştea şi se împrietenise cu mine într-o situaţie bizară. În zilele de luni şi vineri ale săptămânii obişnuiam să merg în clopotniţa bisericii, pentru că era umbră şi piatra rece a zidurilor proteja ochii. Împleteam coşuri din răchită adunată primăvara şi depozitată în curtea locaşului de cult. Învăţasem de la Senor Cambreras, clopotarul satului. El îmi dădea şi banii obţinuţi din vânzare, o parte inegală dar binevenită. Într-o astfel de zi am auzit zgomote pe scara interioară a clopotniţei şi mi-am aruncat privirea să văd cine cu cine dialoghează. Preotul, un om la vreo 45 de ani, cu sutana albă şi merticul roşu pe frunte cerea unui anume domn, pe un ton amiabil, să i se traducă din latină un pasaj din "Tantum ergo". Preotul avea nevoie de un text limpede pentru o tapiţerie, pe care o comandase la Madrid. În aceeaşi după amiază am cerut, în centrul de sociabilizare a emigranţilor, o antologie de texte catihetice, am căutat pasajul şi am început să traduc. Intrările discursului mi se păreau extrem de puerile şi consecuţia denotaţiei era supărător de evidentă în orice rând parcurs. Cu vârful creionului ascuţit, am început să notez printre rânduri. Textul latin sună cam aşa :

„Tantum ergo sacramentum, Veneremur cernui, Et antiguum documentum, Novo cedat ritui : Praestet fides supplementum, Sensuum defectui. Genitori Genitoque, Laus et jubilatio Salus, honor, virtus quoque, Sit et benedictio, Procedenti ab utroque, Compar sit laudatio.” Traduceam atent, nimic nu aveam de pierdut şi nimic nu aveam de câştigat. În câteva minute terminasem şi îmi notasem traducerea, caligrafic, pe o foaie de jurnal, în spaţiul de chenar din dreapta sus, unde găsisem pagina netipărită. "!Este sacramento es admirable! !Déjenos adorárselo humildemente, y que en la regla de anteriormente Succede un nuevo rito! !Que la fe venga para suministrar los nuestros sentidos y tenga su límite! A Pere, al Hijo, nuestra alabanza, el placer de nuestros cantos: !!Hola!, y poder, y honor y cualquier bendición! En el Espíritu de Pere y el Hijo…..". A doua zi dimineaţă preotul căuta cu privirea, cercetător, întregul grup de enoriaşi. A venit la mine, mi-a mulţumit şi m-a strâns în braţe. Nici astăzi n-am aflat cum a ştiut să descopere autorul unei traduceri pe o foaie de jurnal, aşezată la vedere, pe altarul de marmură, între cele două vaze cu flori.

în stilul lui Scott Fitzgerald

Desfac plicul şi scot din interior paginile scrise mărunt, ca nişte cuiburi înţesate de insecte negre, mişcătoare. Încep să citesc curios."Am ascultat piesa lui Pierre Vaillant şi mi-a venit ideea să-ţi scriu. Să ştii că e şi acolo o căutare perpetuă, prin amintire şi evocare..." Priveam scrisoarea şi mi-a venit să râd prosteşte. Masca de idiot romantic era inexistentă. Ce uşor e să inventez, i-aş fi răspuns Alinei pe loc, că de fapt eu sunt cel pasionat de „un déja vu” şi „un déja senti”. Eu sunt omul născut în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în oameni, în sine. Anii pe care l-am trăit în cetate, în sincronie, mă obsedează, iată, de parcă întreaga mea viaţă şi-ar fi croit orbite în jurul ei şi al calmului meu. Cu siguranţă m-am rescris pentru alţii. Sunt un om aproximativ, încolţit şi pândit de hienele care stăruie în visele maturităţii...Apoi a plouat săptămâni întregi. I-am răspuns evitând să mă gândesc. Călcam luna din bălţile parcului, apoi mă odihneam lângă un arbore scorburos. Apăsam cu fruntea coaja bătrânului stejar până ieşea răşină, până sângele meu începea să miroase invocând fiarele nopţii. Cu tot cu stropi, lună şi sânge şi răşină, cu tot cu noapte şi cu fiarele din arborii cu coajă, mă ridic biruind oboseala :

"Încep să mă învechesc ca vinul de când…

Bucuria roşie îşi roteşte sub tâmplele noastre fustele.

Eu mă încalţ cu visul tău de-a dreptul….". Versurile curgeau melodios dintr-o chitară.Trubadurul cânta pentru noi şi asta m-a măgulit. Aline s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit. Ne întâlniserăm în sud…

zâmbetul Giocondei

Portretul Giocondei privea cerul galeriei cu o ambiţie de alpinist şi pofta ei de viaţă se răsfrângea ca o buză fermă peste anii de şcoală, mimând un drum fără întoarcere în lumea teoremelor simple , zâmbind aleatoriu la fiecare modulaţie dinamică, în fiecare unghi şi perspectivă. Pielea elastică şi trupul anorexic reflectau o lumină de apostol pe icoane de mucava. Nu ridicam din pământ privirea de teamă să nu murdăresc această fărâmă de supleţe şi să o contrazic pretenţios în fraze bine alese şi aluzive. Atunci încă nu ştiam câtă goliciune deţin cuvintele şi cum poate înşela miezul de nucă seacă... Viaţa avea două semne de carte aşezate, constant, în înţelesul ei, la pagina cu poze şi exerciţii...iar paginile refuzau să se dezlipească una câte una ...iar cartea zăcea aruncată în şanţul orgolios al aşteptărilor. Mă privea pe sub pleaoape şi un zâmbet amar înflorea sub buza subţire tăiată din chipul rotund. Prima pagină de jurnal, peste care mă aplecasem, arăta litere rotunjite atent conduse în caligrafie, dar care ascundeau un sens pueril, minimalizat în denotaţia unei ore de civilizaţie : "Renascentismul reprezintă totalitatea ideologiilor inovatoare...".mă opream din admiraţie şi căutam privirea turiştilor care înţelegeu doar că ar trebui să fie atenţi...şi, preocupaţi, căutau să-şi activeze bliţul aparatelor. Atitudinea lor mă irita şi mă adauga unei ipostaze superficiale de orator mincinos. Atunci îmi schimbam locul, cu mâinile în buzunarul jeans-ilor...

între culori

Ce au ajuns astăzi, în spaţiul urban, să semnifice culorile? Obiectele se împletesc în privirile admirative ale tuturor şi se diferenţiază prin forma şi culoare. Prima segreghează utilitatea de frumos, a doua (culoarea) promovează nobleţea, istorisind poveşti despre cuiburile de humă ale fiinţării. Culori reci, culori calde... Acest refren îl rostea, odată, un negustor, pe străzile prăfuite ale unui târg, în vreme de secetă. Oamenii scoteau capul prin ferestrele de lut şi trestie cu muţenie curioasă şi priveau chipul ridat de soare al neguţătorului de postavuri. Culori calde, culori reci...strălucea şi vocea lui subţire, la concurenţă cu vocea muezinului din minaret. Nimeni însă nu coborâse să cumpere un centimetru de pânză, chiar dacă din şaretă se vedeau capetele viu colorate ale vălătucilor. Totuşi, o fetiţă desculţă venise în întâmpinarea lui, oferindu-i o ulcică de apă în schimbul unei năframe albastre. Negustorul bău, însetat şi grăbit, apă dar de găsit năframa albastră în mulţimea de mărfuri , nici vorbă. Încercă să o răsplătească pe fetiţă cu un şal, apoi cu un batic sidefiu. Fetiţa ceruse, însă, o năframă albastră şi cu privirea ţintită îl implora pe omul din faţă să-şi ţină cuvântul dat. Negustorul plecă, ridicând din umeri, enervat de încăpăţânarea copilului. Şi de atunci negustorul nostru nu mai suporta să i se vorbească de această culoare. Ba mai mult, renunţase la toate materialele care puteau să-i amintească de ochii copilei. Însă, într-o zi de vară, într-un târg prăfuit, la vreme de secetă, dintr-o casă răcoroasă de trestie şi lut a ieşit o fetiţă desculţă, oferindu-i o ulcică de apă, în schimbul unei năframe albastre. Negustorul însetat trăia neputinţa unui déja vu, aşa că se eschivă, refuzând apa şi porni pe drumul către următorul târg prăfuit. Şi povestea ar mai fi putut continua, dacă muezinul transpirat nu ar fi anunţat a doua zi în moschee că ,pe drumul de întoarcere, a văzut trupul imobil al unui neguţător, cu ochii aţintiţi spre cer şi cu un zâmbet mulţumit, întins pe chip, ca o năframă albastră.

jazz trompette

"On ne choisit rien, dans la vie. On choisit par défault, ce qu'on vous donne ou ce qu'on sait faire. Et surtout, on est choisi." Adică nu alegem în viaţă ce facem sau ce suntem, din cauza unei inerţii postulante, prin care suntem aleşi. Sunt cuvintele unui celebru jazz cantautor, în vogă şi azi, pe numele său Eric Le Lann. Am rămas surprins câte umbre se pot conţine untr-un pumn de cuvinte, oferite după un concert epuizant, în culisele măturate de ropotul aplauzelor. Mi-am imaginat cum evoluţia artistului sculptează în faţa spectatorului o rotire măiastră de reprezentări, cum timpul arcuieşte, încremenit, braţele peste orice vârstă şi am invidiat, trebuie să recunosc, poziţia privilegiată a estetului vrăjitor. În culise, de obicei, aduni praful de stea din ochelarii de concert, scoţi măştile şi eliberezi corsetul tensiunii. Artistul, însă, are continuitatea genialităţii şi face filosofie, de parcă şi-ar dori să fie aplaudat neîncetat, cu fiecare pas aşezat. Un soi de enciclopedism "avant la lettre "se rostuieşte în condiţia contemporanului, care se decide să facă artă, adică să-şi asculte intenţia inspirată de a evolua. Termenul viaţă, în contexte şi texte de scenă, caută sinonimii bizare, poate un pic altruiste, gen destin artistic, anagramă a talentului sau iluzia-spectacol.

noime

"Vreau să cumpăr patru baterii Astor de 12 V şi o ceaşcă ….albă cu buline roşii….pentru cafea…şi o vază cu…" "Da …sigur că da…" Ziua era cenuşie şi Seb jubila. Pentru mine bucuriile se înecau într-un ocean tropical. "Dă-mi două ţigări…" "N-am decât una pentru bătrânu’ …da’ nu i-o dau decât când n-are…" "Ei aş…crezi că nu te-am văzut fumând?" Oricum importante pentru el păreau să fie lucrurile ce se macerau la colţul celălalt al sinelui. "Gândeşte-te la un cuvânt….dar să nu fie pronume…Ceva mai cărnos…" "Ca o pară ?!!!" "Nu, ca o locomotivă, fără vocale, fără consoane…doar buzele şi dinţii care topesc gheaţa…" Cafeaua se răcise iar zgomotul mulţimii gângurea acum obscur, senzaţie gravă, trăită poate prin staţiile de metrou, când sunetul e captiv. N-are a face…Dincolo de peretele acesta de zumzet şi forfotă descopeream mii de oameni asemeni lui Seb, clone inofensive care mă invitau să le vorbesc. Privii ceasul care indica fără două minute…Lucru imposibil…trecuseră două ore…Şi atunci Seb se opri brusc din explicaţie, aducându-şi aminte de bateriile Astor. Prin faţa mesei noastre un comis-voyageur, costumat în orologiu, târâie o pancardă de polistier, cu o veselie forţată : Codoşii îşi plimbă măselele albastre/În vara asta din coji de pepene groase./Hai Mireille să alungăm tainele bătrâne,/Şi să ascultăm imnul naţional,/Cu mâna la chipiu…

panadii si alte somnifere asemeni

Dar ce ar mai putea spune atunci M-me Ristauz căutând să înţeleagă de ce ultima săptămână din iunie, vecinul ei nu trecuse pe-acasă, ignorându-i pândele de sub colţul alb, de postav, al draperiei... Nu s-ar putea însă acomoda cu jena Nassyei, fetiţa obeză din marginea maidanului, care vinde baloane şi seminţe trecătorilor pentru 0,45 centime bucata... Odată se întrebase dacă poate să îi ofere un balon albastru şi, ca să nu fie surprins de întrebare, a ales din buchet unul verde, motivând că îi place să privească arborii înverziţi primăvara, şi să simtă cum viaţa începe să dea târcoale viselor hibernale... Şi atunci lăsa ochii în jos şi pornea grăbit spre turma de muncitori, către trenul de navetă...A fost extrem de atent la telefoanele şi mesajele pe care le-a trimis, a zâmbit şi a cerut informaţii detaliate despre viaţa fiecăruia, ba chiar i-a oferit unei colege de birou un credit gratis, prin transfer de unităţi, de pe telefonul lui pe al ei... Săracilor din cartier nu le-a dat nimic, însă. Era într-o mare dificultate în a înţelege ce trebuia să ofere...În plus, i-a venit în minte şi episodul cu Raoul, motanul îngropat în Cimitirul republican, de o familie înstărită, căruia i se închinase o statuie futuristă, din bucăţi mozaicate de piatră colorată. Pe placa funerară scria revoltator, pentru M-me Ristauz: "Prier a Je ne Suis Qui. J'espère Jesus Christ". Trebuia să ofere, totuşi, şi săracilor ceva. Uite, aşa a ajuns la bătrânul Miguel, garajistul care trăia din taxa cimitirului de maşini (de ce tocmai un cimitir şi ăsta?) cu dorinţa de a afla un răspuns...Şi nu a fost să fie pentru că datele evazive ale omului treceau pe lângă el, căci evocau nonşalant un statut rectificat de propria lui existenţă. De pildă, ce l-ar fi interesat, de ce un bătrân ca el şi-ar fi dorit să primească, la sfârşitul vieţii, un motor de Toyota în 8 cilindrii??!! De ce tocmai un motor? În rest... bătrânul simpatic, de parcă ar fi ghicit câtă importanţă poate avea lumea asta într-o pupilă aprinsă de crâncene pofte... Îl saluta tăcut, apoi ieşea, scuturându-şi de rumeguş şapca, şi se întorcea pe acelaşi drum pe care venise şi pe care reflecta asupra propunerilor Maviei de a-i închiria o cameră din casa şi aşa mare... Săracii, aşadar, trebuiau să aştepte...Oricum din ceea ce era personal nu mai ramasese mare afacere de socotit, căci toată viaţa aşezase inele de aşteptare pe degetele lungi ale ploilor, fără agresivitatea unuia care se agăţa disperat de pereţii străini ai buncărului existenţial.

Balonul de săpun

Există peste tot. Întinzi mâna şi îl atingi. Umple golurile ruşinoase dintre trecătorii care nu vor să recunoască faptul că au sute de elemente în comun. Dar cel mai bine evidenţiat este gândul. Sugerat printr-un balon, deasupra vorbitorului, ca în benzile desenate ale anilor '70, urmărind o poveste cu fir neîntrerupt. Balonul dicibil ne însoţeşte peste tot. Uneori e gol sau umplut cu punctele de suspensie ale unei interogaţii retorice. E liber să amplifice timpul nostru liber, să descrie nervi şi emoţii sezoniere, într-un cuvânt e definitoriu. Alteori, autorul benzii desenate în care trăim personagic (adjectiv ce merită reinventat) nu mai găseşte spaţiu pe foaie şi trezeşte confuzii, amestecând baloanele de cuvinte, astfel încât grimasa eroului are drept corespondent o frază de mulţumire iar chipul senin al personajului adjuvant descrie cea mai cruntă insultă adresată realităţii. Baloanele de săpun se sparg la finalul tuturor evoluţiilor şi involuţiilor, fiind înlocuite de un banner comercial, pe ultima pagină a revistei, în care străluceşte cu litere fosforescente cuvântul "FIN".

ecouri pentru un spaţiu târziu

Gustasem dintr-o clipă începută de alţii şi eram fericit atunci, pentru că nimeni nu mă cunoştea şi nici eu însumi nu bănuiam cine pot fi. Mă fascina ideea de început necondiţionat, de parcă lăsasem lucrurile neterminate cu o seară înainte şi acum, dimineaţa, refuzam încăpăţânat să le mai continui, îndreptându-mă spre altceva. Nopţile erau dormite sub cerul liber sau în săli de aşteptare în reprize scurte şi repezi. Mă înghesuiam în cotloane, îmi duceam picioarele la gură să nu pornesc la drum din nou, iar praful melancoliei mele trecea-n vârtejuri, apoi se făcea ceaţă. Nu merită să mai privesc în urmă sau în jur, căci linia orizontului se păstra aceeaşi, chiar şi sub pleoapele mele închise. Aşa am intrat odată, într-un bloc în contrucţie. Scheletul său de beton era înţesat de muncitori care lucrau fără să vorbească. Fluierau numai. Am observat, urcând scările fără balustradă, că liftul nu fusese instalat şi că toţi muncitorii aveau mânecile suflecate şi braţele păroase. Mereu găseau ceva de lovit, de îndreptat, încât zgomotul mă înfiora. M-am obişnuit. La etajul întâi am scuipat privind în jos, la al doilea am râs, la al treilea m-am aşezat pe scară să admir priveliştea oraşului iar la al patrulea...a început cutremurul. Toţi muncitorii au lăsat ciocanele şi s-au repezit spre ieşiri, strigând. Eu am rămas între praguri aşteptând să înceteze vibraţia, dar plăcile au început să-şi prăbuşească greutatea una peste alta şi toate peste mine. Am asurzit…M-am trezit a doua oară în cea noapte şi am tras concluzia că oamenii făcuseră o muncă zadarnică, de mântuială şi că, de fapt, nepriceperea lor m-a ucis. Într-o astfel de ipostază lipsită de claritate, când te-ai desprins de siguranţa pământului, situându-te deasupra lui, singur, simţi ruşinea unui fugar de propria lui prezenţă, acceptând să te ştergi succesiv, în fiecare clipă, din fiecare loc luminat, fără să te gândeşti că undeva trebuie să cobori şi să te-nfiinţezi fără voie, din nou, pe pământ. Să spargi aerul nopţii cu forma ta, după câteva ore, oraşul cutare, autostrada cutare pe care faci apoi autostopul, e ceva fascinant! Imediat după aceasta, în timpul inerţiei, apare chinul reorientării şi atunci nu mai cauţi să te ajungi cu altfel de judecăţi decât cele noi, neîncepute, mimând neîncrederea noului născut. Nici vorbă de complexe, pentru că acestea rămân „citadine”. Mutarea e prea bruscă şi te zguduie. Clipele astfel crestate, în imediata apropiere a zilei de hârtie, scrisă mărunt cu visele tocite ale celorlalţi, te apropie mai mult de adevăr. Un adevăr aspru şi rece, în ariergarda moralei şi înţelepciunii. Însă eu am înţeles că există o excrescenţă purulentă de viaţă, pe care o poţi atinge şi apăsa constant, bucurându-te de moliciunea ei sfântă. E ca mersul pe traversele de şină…Ca în piesele teatrului absurd. Numeri, te contrazici, te opreşti, discuţi cu o gheată şi priveşti înapoi să nu dea trenul peste tine.

Draft

Nu căutăm, în itinerariul sinuos al zilei de azi, ceea ce suntem. În schimb, deţinem cu toţii o magnifică forţă de sinteză, recapitulând continuu eternitatea din borcanul cu prejudecăţi. Mersul în autobuz, pauza de masă, weekendul, sunt tot atâtea definiţii comode ale unui plan de recapitulare absolut necesar, pentru că "restul" existenţei se consumă firesc. Unul din prietenii mei şi-a luat un supliment reverist, descriind cât de tonifiantă este clipa de admiraţie celestă. Aşadar, peste pavajul recent montat de municipalitate, paşii săi se opresc, privirea se agaţă de o margine de cer, apoi o scămoşează cu o respiraţie adâncă şi un zâmbet admirativ, peste care se suprapun, apoi, două interjecţii, în mod aleatoriu: "Mda...aha!" şi completăm noi "...a mai trecut o zi".

coaching littéraire

În zona francofonă dominantă, c'est à dire în Canada şi dulcea Franţă, se discută, zilele acestea, vitalitatea unei noi meserii. Câţiva manageri consacraţi s-au orientat către zona de interes tip "loisir" a tinerilor, doritori de afirmare literară şi de afirmaţie literară şi au lansat pe piaţă brandul boulot, numit antrenorat lierar. (cel cultural este, probabil, lăsat pe seama educaţiei). Katia Joffo, unul din pionerii acestui demers, invită susţinut, în maniera următoare "Vous écrivez, nous vous accompagnons jusqu'à la publication de votre manuscrit, nous vous trouvons le bon éditeur". Probabil că sentimentul apartenenţei la un grup ideatic numit, până mai ieri, curent literar recidivează acum într-o nouă intenţie conceptuală. S-a aşezat praful (fie el al tobei) peste reprezentările postmoderniste ale egoismului literar ( înţeles că formă de independenţă intelectuală)? Laboratoarele de creaţie s-au devalorizat, raportul general uman - particular a suferit mutaţii în planul ficţiunii literare? Toate aceste întrebări cer un răspuns urgent, altfel realitatea se va lăsa fotografiată şi, Doamne fereşte, vom ajunge toţi scriitori, plătind abonament săptămânal la o sală de antrenorat! (sursa Le monde-livres)

Aller-retour

-Vous avez vu que la littérature est un mélange fastueux de soi-même et du bonheur esthétique... et que le l'équation qui s'appelle talent n'est qu'un laboratoire alchimique du destin. Cette façon de communiquer est-elle, vraiment, un permis de conduire parmi les concepts? Pensez –y pour la prochaine fois en écrivant l'essai sur Voltaire! N'oubliez pas vos copies...j'ai déjà commencé l'évaluation écrite... Ces derniers mots venaient d'une voix épuisée qui tremblait les sons vers les petits visages des ados qui se dépechaient vers la sortie, criant de toute leur force. Moi, je pensais que l'abondance des mots était en vain et que les connaisseurs de ce qui s'appelle esprit encyclopédique ne faisaient que mentir continuellement, dans une époque modene qui hurle son égotisme. A mi-chemin de mon cabinet, l'employée nettoyait la poussière. J'ai salué en hochant la tête mes deux collègues qui m'attendaient, les cigarettes allumées. Et alors, je pourrais dire que la vie se compose des schémas précis d'un aller-retour vers l'école et parfois vers les autres qui, à leur tour, ont pris l'habitude d'effacer la distance entre des syntagmes comme justice, sentiment, regard ou vitesse... Je disais à tous qu'il est encore chaud et que l'automne va rester juste une semaine et que...Oui c'est vrai qu'à ce moment-là j'avais fait une longue pause … et j'avais dit combien d'absurde peut arriver dans un instant...

360 grade Halloween

Ziua de Halloween venise îmbâcsită de prietenie şi dezinvoltură. Sălile castelului cu metereze de malachită înfloreau până noaptea târziu, cu o remarcabilă încăpăţânare, din făclii albe de foc şi umbră. Invitaţii purtau măşti înfiorătoare de care trăgeau mâini deformate cianotice. Balul începuse către orele şase seara, când soarele se-mpiedicase în bălţi de solistiţiu iar lumea gângurea tainic şi înfricoşător blesteme, în curtea cu lămâi a contelui de Vistermaar, fratele bătrânului beţiv. În faţa portalului cineva explica blazonul încremenit din boabe de struguri, căci barocul începea, la acea epocă să devină apanajul curţii, şi o fărâmă aspră de nobleţe, pe care întreaga onorată adunare o subsuma tacit crinului imperial, strălucea glorios ca un tatuaj pe chipul caselor burgului. Primisem camera din spatele curţii, cu interioare reci şi un şemineu în care se aruncau , în absenţa mea, trunchiuri contorsionate de răchită, cu jar incandescent. Pe lada cu veselă de bronz găsisem un costum de pescar, puţin uzat, mirosind a leşie, şi mai încolo câteva năvoade pe care le-am încolăcit, neinspirat, în jurul gâtului şi pieptului. Masca mea era de ceramică albă, mată şi grea, cu un zâmbet ironic, voltairian agăţat în colţul buzei răsfrânte…şi absenţa oglinzilor din camera mă liniştea, incredibil.

Pipa Domnului Maurice

Avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit , însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâna Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii.... Mais ou sont les neiges d'antan?

O formă de salut

Pietrele grele din Père Lachaise primeau muşchiul verde a cel puţin două secole, în acea după-amiază de toamnă. Thibault intrase fluierând pe poarta vestitului cimitir parisian, printre negustorii ambulanţi care vindeau hărţi, bougies şi crizanteme. Îşi însemnase cu markerul, în dreptul parcelei 17, obiectivul cel mai puţin vizitat de turişti, mausoleul vestitului pictor Rameau Cedrique, despre care fusese obligat să studieze la academie 3 luni, bătute pe muchie. Întâlnea turişti, de obicei în vârstă, care se opreau des, duceau mâinile la spate şi priveau senin strălucirea unei marmure, sub care se afla (cine ştie?) vreun idol sau prieten dintr-o copilărie ascunsă. Thibault îi depăşea în viteză, fără să le mestece prea mult în colţul privirii siluetele. Tinerii vizitatori, în schimb, ţâşneau din toate părţile, strecuraţi prin alei interzise, uneori călcând peste morminte şterse de uitare. Chiar fusese surprins de voioşia acestora...dar ignoranţa insipidă a nativului parisian nu putea să treaca nepasătoare cu vederea, aşa că ducea degetul la gură, parcă fascinat. Tinerii priveau speriaţi către noua figură apărută din niciunde în faţa lor şi rămâneau pentru o secundă încremeniţi, apoi îşi continuau, murmurând, drumul. Thibault ajunsese, în cele din urmă în faţa tombeau-ului căutat. Frunze minuscule de salcâm, îngălbenite de toamnă, îi acoperiseră pantofii, în timp ce privirea răscolea după jumătatea de nume, roasă de timp, căci, mai vizibile păreau a fi literele "m" şi "q"... Pe banca de piatră care despărţea mormântul de alee stătea un bătrân cu un basc nostim, picior peste picior şi fuma, jovial, o ţigară de foi. Thibault tresări puţin, şi scoase mâinile din buzunar, pentru că, în apropiere, un radio sonoriza aerul ceţos cu o melodie de Gainsbourg.

-Ziua bună Cedrique!

-Bună ziua Thibault, zise bătrânul...

Cronica parisiană

Oraşul meu e un început de poezie, cu un vers primitiv şi stingher aşezat la începutul lumii. Străzile, asemeni unor semne de punctuaţie, odihnesc atâtea fraze sculptate frumos în marmura clipei, pe care apoi le descoperim cu ochii minţii, târziu, într-o poveste despre ce a fost. Podurile, în cascadă, hohotesc de lumină, deasupra unui fluviu cuminte şi adânc. Oamenii înfloresc un fruct ciudat la extremitatea braţelor, despre care bătrânul oraş, într-un dialog de vară cu bătrâna proprietăreasa Eiffel, ar fi auzit că se cheamă aparat foto sau bliţ...sau "j'aime Paris". Oricum s-ar fi chemat, respiraţia bourgului albastru, lasă oxigenul să ajungă până în umila ruelle Montmartre, la numărul 35, acolo unde, cu respiraţia tăiată de emoţie, aştept în fiecare anotimp.

O viaţă de apă şi de vânt

În ceea ce priveşte alegerea, nu te poţi decide uşor asupra unei cărţi. Lectura pe diagonală, adică rectificarea procustiană a înţelesurilor în habitaclul propriilor nevoi spirituale, este pentru mulţi o soluţie credibilă. O carte nu acuză, în acest context. Oficierea actului de decodare este o cerinţă aproape instinctivă, care exclude răspunsuri superficiale de genul "da mi-a plăcut cartea" sau "pot spune că acesta este autorul meu preferat". Obiectul contorsionat semantic în cele câteva sute de pagini scrise este o viaţă de apă şi vânt, fără a fi complementară existenţei banale, cum greşit s-a crezut până acum. Începutul, stârnit de aleatoarea întâlnire cu un autor, este şi soluţie de a înfăptui inepuizabila tentaţie a personalităţii şi iată cum arta, prin carisma evocatoare, dezvoltă o funcţie delirantă, repetând patologic fraze din cotidianul unui personaj bine cunoscut de noi. Cartea, viaţa de vânt şi apă, citeşte, încăpăţânat, literele adânc gravate în argila existenţială a fiecărui călător.

Seara

La ceasul când copiii se întorc cu mingea de pe maidan, când se aprind luminile pe marile bulevarde şi ultimii trecători se strecoară grăbiţi prin faţa vitrinelor, eu îmi dezmorţesc oasele pe coclauri îngheţaţi cu miros de iarbă uscată şi fum. Cineva strănută..... Pentru mine, pentru anotimpul care trebuie rostogolit înainte, mereu înainte...şi imediat îmi răspund..."à la votre"... Nu voi fixa un pariu cu anii pe care-i trăiesc. Fără oameni, fără surse de posibile escrocherii! Ajung la o barieră roşie de tren. Grilajul său ruginit cedează sub lovitura de picior. Am scăpat...O crâşmă îşi înmoaie luminile putrede în aşteptarea mea speriată…Viaţa începe să se contureze...oamenii salută şi vorbesc...iar eu, în camera de la pensiune îmi arunc cât colo mantoul şi îmi desfac laptopul. Lumina lui prietenească iradiază cuminte. Îmi revin şi tastez prima propoziţie: "Umanitatea este un sufix jenant, într-un vocabular tern numit nepăsare..."