Pages

lundi 25 janvier 2010

filosofie într-o cabină de taxi

Uneori ne amintim că suntem balcanici, de parcă eticheta aceasta ar fi aşezată ca un tatuaj rasial, pe frunte şi în privire. Unii sunt mai mult decât alţii, trebuie să o recunoaştem. Departe de ţara natală, înţelegi fenomenul mai uşor. Mult mai uşor atunci când urci într-o cabină de taxi. Şoferul barcelonez, de pildă, te invită morocănos, studiază în oglindă chipul clientului şi abia dacă poţi schimba două vorbe cu el în 30 de minute, cât durează drumul. Vorbeşte mai mult dacă tema discuţiei are o componentă financiară. Şoferul francez (clasic, nu etnic) e amabil, vorbăreţ, doar cu o singură condiţie: să deschidă clientul gura. Este atent, conduce lent şi vrea bacşiş la final. Dacă nu primeşte va rosti ceva în barbă pornind în trombă, pe motiv ca staţionarea este interzisă la poarta aeroportului. Şoferul britanic de taxi e un ghem de complexe. Conduce cu gâtul ţeapăn, tace ca melcul, şi îţi dă dreptate chiar dacă nu e aşa. Nu uită să-ţi mulţumească pentru alegerea făcută şi te invită să-i accepţi cartea de vizită, printr-un surâs comercial. Să trecem acum la micul Paris ( sau Micul paris?). Taximetristul român e necăjit. Are o casă de copii, votează pe cine nu trebuie (de fiecare dată) şi cu un aer slugarnic se face că negociază un preţ. Dacă îi merge, zboară cu tine peste gropile oraşului, aşa, de dragul clientelei şi te face martor la concepţia lui generală despre viaţă şi fotbal, prieteneşte, de parcă te-ar cunoaşte de când lumea şi pământul. Nici nu mai realizezi în ce punct al discuţiei ai devenit brusc "puştiule", "şefule" sau alt apelativ colocvial. Dacă ai plătit cursa, dispare în ceaţă, după ce a ghicit "din mers" suma aproximativă din portofelul tău.