Pages

samedi 14 novembre 2009

Pipa Domnului Maurice

Avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit , însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâna Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii.... Mais ou sont les neiges d'antan?

O formă de salut

Pietrele grele din Père Lachaise primeau muşchiul verde a cel puţin două secole, în acea după-amiază de toamnă. Thibault intrase fluierând pe poarta vestitului cimitir parisian, printre negustorii ambulanţi care vindeau hărţi, bougies şi crizanteme. Îşi însemnase cu markerul, în dreptul parcelei 17, obiectivul cel mai puţin vizitat de turişti, mausoleul vestitului pictor Rameau Cedrique, despre care fusese obligat să studieze la academie 3 luni, bătute pe muchie. Întâlnea turişti, de obicei în vârstă, care se opreau des, duceau mâinile la spate şi priveau senin strălucirea unei marmure, sub care se afla (cine ştie?) vreun idol sau prieten dintr-o copilărie ascunsă. Thibault îi depăşea în viteză, fără să le mestece prea mult în colţul privirii siluetele. Tinerii vizitatori, în schimb, ţâşneau din toate părţile, strecuraţi prin alei interzise, uneori călcând peste morminte şterse de uitare. Chiar fusese surprins de voioşia acestora...dar ignoranţa insipidă a nativului parisian nu putea să treaca nepasătoare cu vederea, aşa că ducea degetul la gură, parcă fascinat. Tinerii priveau speriaţi către noua figură apărută din niciunde în faţa lor şi rămâneau pentru o secundă încremeniţi, apoi îşi continuau, murmurând, drumul. Thibault ajunsese, în cele din urmă în faţa tombeau-ului căutat. Frunze minuscule de salcâm, îngălbenite de toamnă, îi acoperiseră pantofii, în timp ce privirea răscolea după jumătatea de nume, roasă de timp, căci, mai vizibile păreau a fi literele "m" şi "q"... Pe banca de piatră care despărţea mormântul de alee stătea un bătrân cu un basc nostim, picior peste picior şi fuma, jovial, o ţigară de foi. Thibault tresări puţin, şi scoase mâinile din buzunar, pentru că, în apropiere, un radio sonoriza aerul ceţos cu o melodie de Gainsbourg.
-Ziua bună Cedrique!
-Bună ziua Thibault, zise bătrânul...