Avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit , însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâna Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii.... Mais ou sont les neiges d'antan?
