Doar acolo nu mai petrecusem mult timp. În avion, toţi călătorii recapitulau în seturi succesive de memorie recentă orele care s-au scurs. Deasupra capetelor, în locul din care ar fi trebuit să ţâşnească măştile de oxigen, îşi făcuseră cuib de oboseală gândurile. Nmic colectiv sau general, totul particularizat în chei ştiute doar de posesori. Bătrâna din faţa mea desface cu mintea un ghem de imagini, în culori gri şi verde, suprapuse. Ceva inutil despre drumurile efectuate alte dăţi, despre distanţele parcurse pentru a întâlni pe cineva drag. În lateral dreapta, un domn cu o pipă ornament, strângând din dinţi, povesteşte tuturor cum s-a lăsat de fumat acum 10 ani şi se vrea complimentat. Oricum îl enervase la culme intervenţia plasatoarei de zbor, care îi repetase în continuu ln ureche că ceaiul de mentă dulce e gratuit şi că nu trebuie să plătească decât sandwichul. Sub hubloul luminat, peste măruntele nefericiri ale călătorilor, mii de anotimpuri ţes aşteptări, în tăcere. Noul aeroport, aflat la 2 ore dinstanţă de cel pe care tocmai îl părăsisem nu mai conta. Imperioasă devenise pentru toţi mândria de a te fi desprins de pământ, de a pricepe că rădăcinile pot fi, în astfel de situaţii, un prilej ciudat de abstractizare.
