la mise en abîme

De la Velasquez citire: peisajele sunt forma rotundă a vieţilor noastre, rostogolită ca un bulgăre de zăpadă până în pragul casei devoratorului de artă. La mise en abîme este procedeul ideal de sugestie plastică a profunzimii. E o metaforă a prăpăstiilor interioare. Căderea în sine e regizată cu figuranţi muţi. Nimeni nu ţipă, spaima e convertită în euforie. Privesc anotimpul din calendare cum îşi umflă ploile şi luna printre firele de iarbă şi îmi amintesc de o altă simfonie. La rotirea de baghetă a dirijorului invizibil, zeul Vertigo şi-a părăsit identitatea scandinavă şi a înflorit ca un arbore. În locul firelor blonde de păr i-au crescut ramuri albe de cireş iar sprâncenele s-au arcuit ca nişte lanuri de levănţică, în orizontul umed al începutului de zi.

demitizarea lui Robinson

În acest interval de timp, SMS-ul înlocuise cu succes răvaşul din sticla lăsată în deriva oceanului, porumbelul călător şi chiar telegraful. Robinson, căzut din cartea lui Defoe, făcea plajă pe insulă, printre pet-urile de bere, cu etichetele putrezite. Din când în când, privirea sa resemnată ştergea orizontul ca o batistă folosită prea des, în timp ce turiştii veniţi să-l vadă, făceau semne cu mâna de pe cargourile de oţel. În celălalt colţ al insulei, Vineri se maturizase. Îi crescuse barba iar ochii se înroşiseră de băutură şi nesomn. Telefonul mobil stătea aruncat într-un bocanc a cărui talpă se uzase, înţepată de stâncile ascuţite. Mesajele scrise intrau frecvent, semnalând curiozitatea turiştilor. De pildă, în ultimul mesaj, cineva dorise să afle cu ce parte a corpului încep canibalii ospăţul...

mănuşile de mătase

Atunci când s-a născut, ziua a primit în dar de botez cele 3 perechi de mănuşi de mătase, aşa cum bine se cade unei intenţii de bun augur. Cei de faţă au început să comenteze în şoaptă. Unii spuneau că un dar atât de inutil, din partea unei ursitoare, nici că s-a mai pomenit. Alţii, mai reflexivi, găseau că rostul mănuşilor este simbolic, poate accesoriu pentru toanele oamenilor sau poate obiect estetic de admirat în anuminte momente. Cert este că nimeni nu avea dreptate. Mănuşile erau ascunse într-o cutie veche, de carton, peste câteva fotografii îngălbenite. Zilele care se urmăreau cu repeziciune semnau, la apus, un testament de vată, pe care adăugau, ritualic, perechea de mănuşi de mătase.

antagonisme

Uşile s-au trântit la furtună, iar geamul de astă vară s-a spart în mii de cioburi. Sub balconul dezafectat, două pisici îşi miaună primăvara, într-un şlagăr pasional. Doamna Riouz mi-a oferit 5 bulbi de lalea şi mi-a zâmbit. Asta nu poate fi decât un semn de topire a zăpezii, acolo, pe continentul dumneaiei. Apoi, totul a reintrat în normal. Metroul trecea cu roţile de pâslă pe lângă aşteptarea oamenilor, vânzătorul de ziare îşi lustruia lentilele pătrate, înainte de a deschide mica gheretă, iar parcurile se umpleau de baloanele verzi ale ecologiştilor. Am privit calendarul câteva clipe şi am rămas cu gura căscată: peste două zile încep zilele lui martie.

inima de hârtie

Nu bate regulat. Şi nici puls nu există. Tensiunea normală este oscilantă, în funcţie de numărul silabelor şi de cantitatea temerară a figurilor de stil. Când poezia face febră, inima de hârtie intră în grevă. Nu mai vorbeşte, caută să răstălmăcească tăcerile violacee din parc şi capătă insomnie. Ideea vine atunci în ajutor şi o aduce pe linia de convalescenţă cu vestita ei acuarelă. Inima de hârtie e de împrumut. E vizibilă în orice buzunar de la piept şi activează minele de pix ori tastatura laptopului (după caz). Dacă nu o auziţi cum bate, lăsaţi baltă orice altă preocupare şi faceţi o caldă reverenţă în faţa razelor de soare. Atunci, în secunda următoare, sistola se va topi în timpane şi viaţa voastră se va prelungi cu încă un anotimp.

un popor de scaune

Toate scaunele locuiesc într-o ţară în care gestul de a te aşeza este o limbă de comunicare. Dai semne că eşti obosit, e de-ajuns. Se găseşte oricând cineva care să ofere un scaun ori să te întrebe despre comoditate sau despre intenţia de peste zi. În această ţară, cei mai ciudaţi sunt indivizii cu scaun la cap şi cei care ocupă, simultan, două scaune. Aceştia nu te salută, atunci când îi întâlneşti. Ei sunt concentraţii sistemului. Dacă ar face-o, s-ar prăbuşi jumătate de lume, de aceea e bine să nu se vorbească despre ei, să păstrăm secretul! În ţara scaunelor e plăcut să aştepţi. Chiar dacă treburile te presează şi ai vrea să depăşeşti momentul, trebuie să înţelegi că e foarte plăcut să stai aşezat ore întregi. Te poţi gândi la orice, atâta timp cât ai răbdare. Pe scaun lumea nu se odihneşte ci trăieşte şi respiră în altă realitate. Este locul în care poţi construi utopii şi te poţi debarasa de prejudecăţi. Sufletul poporului de scaune este nonidentitatea şi nimic mai mult. Câtă modestie!

biciclete la Deauville

Intrarea în primăvară e celebrată substanţial pe coasta de N. a Franţei, mai ales în salba de staţiuni care începe cu Cherbourg şi se termină cu Boulogne-sur-Mer. Zmeele se înalţă, pistele de bitum strălucesc, vântul rece usucă buze şi chipuri vesele, timpul împarte sferturi de măr roşu, turiştilor rătăciţi. În tot acest vacarm volitiv şi singular, bicicleta (cu 2 sau 3 roţi) ajunge să justifice plăcerea de a lăsa în urmă greutatea anotimpului înzăpezit. În orizont cad valurile de ceaţă, cristalul gheţii se năruie, marea se înconvoaie, iar frunţile transpiră. În tot acest timp marea se retrage straniu, pe tălpi de plumb, lăsând crevasele nisipoase descoperite, pentru paşii mei şi vocile pescarilor din Calais.

macii sau gustul de sinteză

Copiii fluierau prin lanul de grâu. Un arbore înfipt în oceanul de spice păstra o tăcere bizară. În toată adâncimea şi lăţimea tăcerii lui, cerul albastru construise o catedrală de vocale. Doar crengile uscate, lovite de trăsnet scrâşneau, acoperite de valuri verzi, de parcă, toate iluziile rustice ale Terei se agăţaseră, subtil, aici şi acum. Deodată, macii stropiţi de umbră, începuseră să legene semnele singurătăţii, aleatoriu, ridicându-şi floarea roşie ca o promisiune îmbâcsită de opium (ar fi zis bătrânii). Copiii continuau să fluiere un cântec patriotic, prin lanul de grâu. Copacul, ca o seceră uscată de rugină, se încovoia încăpăţânat. Macii, de atâta nepăsare, visau să se adune odată şi-odată în snopi şi să lovească, cu forţa unui ciocan, suma tuturor olfacţiilor terestre.

trei,doi,unu

Era o vreme când cinematografia se arunca în braţele unor spectatori conştiincioşi, cu decenţa unei prietenii de-o seară. O idee despre umanitate tresărea în scame de indulgenţă, iar estetica urca o scară virtuală a lui Celsius, împreună cu aplauzele spectatorilor. "Eu când vreau să fluier, fluier" (regizor Florin Şerban) este filmul care cere premii. Nu cred că poate premia anumite gusturi dar le poate fluiera cu două deşte' în gura ştirbă a societăţii româneşti. Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l odihnească avea o vorbă: "orice mână întinsă spune o poveste" (replica personajului din Filantropica lui Nae Caranfil). Mâna întinsă către "Ursul de aur" berlinez spune o poveste despre mocirle sociale, în care s-au topit, iremediabil, speranţele. Nu pot aplauda. Rămân ţintuit în scaunul sălii de cinema şi gândesc că varianta 3D a peliculei, dacă ar fi existat, m-ar fi proiectat, şi mai adânc, în acelaşi univers noroios, în care se ţin "lecţiile de înot", de la moştenirea lui Ceauşescu până la filmele lui Mungiu.

despre ploi

Picăturile, cu degete ascuţite şi lichide, strecoară în lut şi respiraţie o idee simplă despre identitate. Este seară, apoi noapte şi dimineaţă. Cineva face şi desface, jucându-se de-a geneza. La început a fost aşteptarea, acoperită de mările braţelor întinse. Şi, pentru că nu puteau stărui în viaţă cu eternitatea în desagă, mările au primit în dar o pereche tânără de ploi. Aşa a fost la început... Astăzi, braţele au dispărut din oceane şi s-au mutat pe străzi. Geneza a devenit capitol într-o carte Sfântă, iar ploile bătrâne se aruncă pe parbrizele comode ale secolului 21, cu indignare. Parcurile de la fereastra camerei mele se înghesuie într-un gând trist despre toamnă şi mi se pare zadarnic efortul de a cumpăra, astăzi, flori de primăvară.

un fel de orar

Săptămâna e învăluită în etichete. Doamne fereşte să le încurci! Unele au termene expirate, pentru că au semnificat ceva altundeva, în altă ţară, în altă vârstă sau epocă. Ziua de vineri mi se pare a fi cea mai volatilă, purtând un cod de bare inutil. Atunci se întâmplă, de obicei, o sumă de lucruri la care am visat întreaga săptămână, uneori întreaga lună. Am auzit multe voci care amânau pentru vineri parafarea documentelor personale în tuşul gros al vieţii, adică rostuirea ieşirilor în oraş sau consumul aerisit al timpului liber. Sâmbăta şi duminica scot în evidenţă prizele de conectare. Atenţie, se încarcă bateriile!...şi noi decidem decuplarea parţială sau totală. Ziua de luni e responsabilă cu iluzia maturităţii, fiindcă avem nenumărate motive să fim importanţi prin ceea ce facem. Marţi e ceea ce suntem, în umbra a ceea ce am făcut în ziua precedentă. Miercuri echilibrăm sensurile pe cântare medicale, fiindcă e ziua îndoielilor şi a interogaţiilor retorice. Joi, în schimb, obosim să mai fim şi lăsăm altora sticluţele cu esenţe tari. Joi, aşadar, e ziua lor.

elemente de regie

Importante până la esenţă, atunci când e vorba de oameni, elementele de regie au o viaţă fluctuantă. Pot trezi furtuni în cotidianul mişcat al pozei noastre sau îndeamnă la compromis şi obedienţă faţă de situaţii şi evenimente. Regia e făcută să anticipe strălucirea unui moment şi oferă antidotul ridicolului. Cine nu şi-a imaginat, cu cel puţin 40 de secunde înainte, cum va fi la examen, interviu, rendez-vous, training, simpozion etc? A construit ,în secundele de care vorbeam, o machetă a situaţiei. A regiza nu înseamnă a orienta, în mod necesar, sau, mai grav, a ghici ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Referentul rămâne această capacitate magnifică a minţii de a trăi de două ori o situaţie, în culise, apoi direct în lumina reflectoarelor de scenă.

muguri

Hai să mai aşteptăm ceva timp! Primăvara s-a modernizat. Se lasă greu aşteptată, poartă blugi, părul vopsit, ploapele rimelate, iar pe tricoul 3 sferturi scrie mareeee... EMO IDENTITY. În ultima fotografie mesteca gumă şi făcea balonaşe. Acum este posibil să-şi aducă Ipod-ul şi să apară aiurită de ritmurile căştilor portocalii. Dacă vine la timp, să nu-i oferim flori ci un hamburger cu "de toate" şi mai ales să n-o privim în ochi. La cursul de mitologie am aflat că primăverii contemporane i s-a pus pata pe Hidră, aşa că, la Sărbătoarea Carnavalului veneţian de săptămâna trecută, s-a constumat în fiinţa aceea imposibilă şi că....şerpii din plete au făcut numeroase victime. Hai să mai aşteptăm puţin primăvara! Măcar până ce legenda asta penibilă se va topi!

numărul lui Marcel Proust

"Un livre est un grand cimetière où sur la plupart des tombes on ne peut plus lire les noms effacés. Parfois au contraire on se souvient trés bien du nom, mais sans savoir si quelque chose de l'être qui le porta, survit dans ces pages. Cette jeune fille aux prunelles profondément enfoncées, a la voix traînante, est-elle ici? Et şi elle y repose en effet, dans quelle partie, on ne sait plus, et comment trouver sous les fleurs?" (Citations sur A la recherche du temps perdu, tome 7 : Le Temps..)

Este! Curat şi expresiv citat! Mai că aş putea concretiza imaginea. În Père Lachaise i-am văzut tombeau-ul. Peste granitul cenuşiu, cu numele său în groses lettres, cineva scrisese cu pietricele de rău, "à la recherche". Intuiţia lui Proust se adeverise. Cărţile sunt cimitire cu identităţi şterse, dar ideea se întoarce, căci marele vrăjitor al căutărilor transformă cimitirele în cărţi, poate singurul loc unde ar fi posibilă conversia timpului biologic în bucăţi eterogene de eternitate.

ninsoarea oglindă

Ninge între două virgule de ceară mereu….

De-azinoapte…de când uşile aprige de lemn s-au trântit în vieţi de geamantan…

Degete de lumină nu se mai numără

În curţi de mere coapte….

Ding…dang

Bate osul în piatra uitării…cu trupuri de praf

Ding... dang….

Răspunde vocea ceasului înfipt în peretele iernii!

Şi o ţine aşa…cu ecou de vacanţă până ce iedera

Se-ncovoaie pe trepte,

Până la vise, cu braţe 3D.

drumul spre centru

Soarele căzuse obosit. Tonusul care-i ţinea muşchii activi hrănea alt chip, în lunga istorie bipedă a gândirii. Peisajele se amestecau, din această cauză, între ele, astfel încât, puteai descoperi, pe esplanada restaurantelor din centrul oraşului, cocoaşa unei cămile adormite, iar copacii parcului se vopseau în culorile miilor de peruşi amazonieni. Sunetele luaseră exemplul imaginilor şi începuseră să vocifereze haotic. Eram impresionat de trupul frunzelor căzute pe rău. Uitaseră de muzica sferelor şi se roteau într-o sală de bal fantomatică. Punctul acesta de mişcare devenise reper. Oameni din acelaşi trib se adunaseră la rău, busole defecte, strigând neputinţa de a face diferenţa între noapte şi zi. Într-o astfel de situaţie nu trebuie să profiţi, ori să condamni. Un perete enorm, adunase toate umbrele pământului, pentru colecţia particulară a Marelui Principiu.

zile de război

Cuvintele ridică în aer suliţe. Declară război în băncile sălilor de examene. Generalii, înfumuraţi altădată, cu reverul umplut de decoraţii, stau ghemuiţi în tranşee. Atunci când vine ceasul, atacă furibund şi răcnesc din toţi plămânii, în spatele soldaţilor. Aceştia nu au încotro şi se lovesc de artileria interogaţiilor, care întoarce din drum ideea iniţială şi calmează elanul. Generalii au îmbrăcat, de emoţie, uniforme greşite, de şcoală. Strategiile sunt trasate, iar visele de mărire prind contur. Chiar acum, ce a fost de zis s-a risipit în 5 minute. Tunurile tac, în ambele tabere. Se caută un petec de hârtie pe care să fie semnat pactul. Tensiunea e maximă şi, în loc de sânge, cerneala albastră se prelinge pe o foaie de examen. Miroase a pace. Generalul şi-a făcut datoria, iar tunurile retorice se aud, de-acum, pe alt front început.

14

Luna februarie e o nuanţă. Undeva la mijlocul distanţei dintre alb, roşu şi galben. Ziua de 14 e un etaj ameţitor într-un zgârie-nori, unde raţiunea nu poate ajunge. Bietul spălător de geamuri! Curajul său se evaporă la etajele inferioare. De aceea, ferestrele de la 14 rămân, mult timp, în voia vântului şi a ploii. Ziua de 14 a ultimei luni de iarnă e mută. Aşa s-a născut şi a înţeles să interacţioneze. Ea priveşte cuvintele strecurate pe sub uşă, odată cu florile carmin şi miile de cadouri. Doar zâmbetul ei se încălţă cu adidaşii uzaţi ai adolescenţei sau, în clipele încăpăţânate, îmbracă festiv mănuşa lui Botticelli, ca pe o rochie de seară. Numărul zilei din luna februarie e întotdeauna norocos. Pe el se pariază la bursă ori la cursele de cai. Uneori, numărul se inflamează şi se transformă în cenuşă sau nisip, pentru că fluiditatea este principala sa vocaţie.

reverenţa franceză

Il faut juger les sentiments par des actes plus que par des paroles. (George Sand)

Sentimentele trebuie asumate prin acte, în detrimentul cuvintelor frumoase.

Les premiers sentiments sont toujours les plus naturels. (Madame de Sévigné)

Naturaleţea sentimentului se judecă la prima vedere.

Un sentiment, c'est de la vie organisée selon nos reves. (Jean-François Somain)

Sentimentele oglindesc, de fiecare dată, adâncimea profundă a viselor noastre.

Le plus beau sentiment du monde, c'est le sens du mystère. Celui qui n'a jamais connu cette émotion, ses yeux sont fermés. (André Gide)

Cel mai fiabil sentiment, în lumea în care trăim, este graţia misterului. Cine nu a cunoscut strălucirea acestei emoţii, şi-a dormit somnul vieţii fără vise.

Une femme qui aime transforme le monde.

(Jaques de Bourbon Busset)

O femeie indrăgostită întoarce roata vieţii cu o sigură respiraţie.

Les femmes, presque toutes, ont besoin de dire qu'elles aiment ou de se le faire accroire. (Andrée Maillet)

Întregul gen feminin trăieşte imperios nevoia de afirmare a iubirii prin cuvânt sau, cel puţin, este convins de necesitatea acestui demers.

epopee pe o faţă de masă

Cavalerul trubadur o întâlnise pe Aliénor d'Aquitaine în curtea de piatră cu miros de nisip mucegăit, aprins de ploaie. Fusese chemat să umple goluri afective, ca de atâtea ori când bărbaţii erau plecaţi în Cruciade, iar absenţa lor păta cu uitare feţele de masă ale castelului, de-altfel albite zilnic de prea castele domniţe. În acea după-amiază, îmbrăcase mantia cu blazon. Imprimeul galben al leului ridicat în două labe strălucea, de parcă se întâmplase să fie coborât de pe scuturile mercenarilor de pe metereze. Aliénor, la cei 29 de ani ai săi, ştia să plece ochii reverenţios, atunci când trubadurul curtezan mişca în sufletul ei bucăţile de puzzle ale tinereţii. Cântecul de dragoste nuanţa, în variantă patetică, povestea curajosului Tristan şi a mândrei Isolde, în cetatea lor de ceaţă, din Nordul îndepărtat. Regina gândea, însă, alte lumi. Îşi strânse bentiţa albă sub bărbie, aşa cum o învăţaseră, în mănăstire, măicuţele din Sainte Genevieve, iar curioşii nu puteau ghici pe figură, nici o reacţie. Răceala muşchilor înţepeniţi dădea bine cu volumul gros din Eclesiastul părintelui Lourtiere, dar acum, se pare că linia mov a orizontului, la buza ferestrei din turn, smulsese din chipul femeii două lacrimi calde. Ambele căzură cu zgomot în şanţul de apărare al cetăţii şi se făcură iarbă albastră, otrăvitoare, pe care, în secolul următor, o vor culege vrăjitoarele regelui Arthur.

cartea definitivă

Ce titlu idiot! Mi-am aruncat ochii prin librării şi fără să vreau am găsit cuvântul definitiv aşezat în titlul unei produceri artistice. Cum adică "definitivă"? Cartea e o trecere pasageră a visului prin tulpina subţire a unui fir de soc. Abia dacă ajunge să arhiveze falezele de nisip ale subiectivităţii. Căderea e maladivă, se macerează în cerbicele călător al cititorului, şi nu e sigură, e arbitrară, nicidecum definitivă. O carte va continua întotdeauna, cu ecou, pe stradă, în metrou, în salutul frumos al debutanţilor. Definitive sunt zilele de ieri pentru că substanţa lor e dozată, a fost petrecută şi urcată în stele efervescente. De aceea e bine să ne căutăm în cărţi, iar când obosim, să mai ridicăm privirea către cerul nopţii.

desene pe asfalt

Vă amintiţi desenele pe asfalt, în lunile de vară, când totul pare terminat într-un produs mondial şi valabil în tot ceea ce eram? Cu siguranţă că da. Brusc se mai înteţeau atunci furtunile printre ramurile parcului, iar apa cerului înnegrea tot ce realizasem cu migală. Speriat şi întrebător, înţelegeam ce diferenţă albă şi nemiloasă este între o dimineaţă plină de soare şi o amiază răutăcioasă cu nori şi zădărnicii. Astăzi desenele pe asfalt şi creta colorată, primită în trusa de premiant, s-au răsucit în fire de iluzie, din care, apoi, s-a ţesut nepăsarea. Sau poate, într-o altă gară cu parcuri năduşite de caniculă, mai aşteptăm ceva. Uităm de laptop, sacou şi cravată, iar din maldărul acesta de obiecte inutile răsar mii de capete, cu feţe absorbite, întrebând în stânga şi-n dreapta despre tema unui vechi concurs: desene pe asfalt.

retro

Mă gândesc într-un cerc, în formă de muşcătură, mereu fără parţialitate sau repetiţie. Şi nu sunt ultimul, ci primul din coada ultimului. Nu mai ştiu ce timpuri erau. Alegeţi voi o durată şi eu vă voi spune că e bună. Lumile ce se ciocneau la capete (ca în poveste) închideau ochii o clipă, apoi se aruncau în picături de ploaie, ca într-o minciună caldă şi convenabilă. Dacă aţi ales clipa, trebuie să ştiţi, de la bun început, că e singurul lucru obiectiv care se poate realiza cu măsură vieţii voastre. E aşa, pentru că efortul de a lega sensurile în batista boţită a amintirii e formă şi nu ideal. Se caută în buzunarul de la piept un pumn de firimituri, aşa cum se caută obiecte uitate într-un pod de casă. E linişte. Trebuie să credeţi. Multă linişte, care inhibă şi refuză cuvintele. Uite-aşa, a apărut gândul şi m-am trezit arătându-i o copertă de praf, în semn de bun venit.

dionisiac

Călătorim. Ceruri în bagaje de mână purtăm adesea, zâmbind altimetrului. Viaţa înainte, o dungă cu suflet, tresare, pulsează, se adună şi se răsfiră. La un colţ de stradă, un copil cerşeşte, cu mâinile în buzunar, o bucată de copilărie. Noi mergem mai departe, lăsând pe nisip urme de şenile şi fum. Suntem în mişcare şi mutăm fiinţarea în ere paralele, care alungă prelung clipele din ceasul de buzunar.

Places in Paris - From above timelapse from Emeric on Vimeo.

amintirea de zmeură

Cel care nu înţelege puterea cuvântului construieşte castele de nisip. Ordinea lucrurilor , obişnuită şi calmă, avansează imaginea unei bănci, pe care se odihnesc stolurile de pescăruşi ale lumii. Nu, nu e o imagine maritimă ci una terestră, cu parcuri, tei şi poezie. La orele fragede ale dimineţii poţi însuşi această stare de spirit iar palmele ating iarba crudă, iar zmeură agită, în bucle, papilele gustative ale începutului de poveste. A fost odată....Iată intrarea în cetatea de piatră. Răspunsul ecou este ironic şi pe pe alocuri acrişor-sentimental. Vechea sală de curs a universităţii se îmbracă în chihlimbar, se eternizează, ferestrele îşi urlă tăcerea, paşii generaţiilor lovesc cauciucul alb de arborii trecuţi, printre frunze de septembrie şi lună de mai. Acolo sunt eu sau ei sau noi. Niciodată personajul nu va împlini sensul persoanei a doua, nici la singular , nici la plural. Tu, voi...sunt forme uitate într-un lan de zmeură, fără de care nu aş reuşi, poate, să gust realitatea lui azi.

zilnica prietenie

Evenimentele adună o vamă din fiecare căuş al zilei epuizate. Sunt fire dintr-o ţesătură fragilă, desprinse provocator, de care te poţi prinde cu uşurinţă. Ghemul se desfăşoară cuminte şi fără greşeală, firul trăieşte experienţa gravitaţiei şi devine labirint. Ieri a fost o zi strălucitoare, traducând în sincronie o poză cu prieteni: oameni despre care taci şi pentru care vorbeşti, în care priveşti, fiind privit, locul în care verbul încălzeşte şi adjectivul strănută. M-am reflectat incredibil în chipuri şi în pahare, am născocit şi am fluturat steaguri de mătase deasupra meselor. Spre seară eheee... am înţeles că primăvara e mai aproape, iar timpul a uitat să tragă zăvoarele în definiţia vârstei pe care o port.

cugetare în stoc

Floricele de porumb se aşează inspititor pe tava blogului. Filmul începe. Pe ecran, doi protagonişti se ceartă copios în replici scurte. Muşchiul feţei se crispează. Cei doi (bloggerul şi conştiinţa sa) construiesc un eseu platinat despre naturaleţe. Se conving reciproc şi se încaieră în nervi de abur existenţial. Fiecare realizează câtă docilitate este necesară pentru subzistenţa zilnică. Lentile de superficialitate se suprapun peste o realitate suculentă, dioptriile se amplifică. Apoi brusc, cad la pace. Cei doi interlocutori au convocat naturaleţea, au străpuns cojile de ou şi s-au născut a doua oară, realist. În fundalul peliculei, cineva sună insistent la uşă. Aceasta se deschide şi în interior pătrunde reprezentantul firmei de cosmetice. Poartă cu el ultimul model de bunăstare, pe mâneca căruia se poate citi: "Un cadru natural aduce natura la tine acasă!" Spectatorii aplaudă truismul idiot şi lăcrimează iremediabil.

atingerea

Când este vorba despre un oraş, mai întâi zărea se ataşează, ca un accesoriu, pe inelarul privirii. Robust, rece şi considerabil... Apoi imaginea echivalentă din vacantele surse ale libertăţii se suprascrie, inefabil. Nu e aşa? Lumina cuminte trenează peste cuvintele de abanos şi se odihneşte în staţiile-şantier ale metroului, acolo unde coborâm matinal, gândind că ceea ce trebuie să înfăptuim peste zi este intern şi descifrabil. Când este vorba despre timp, alegem de fiecare dată, cu emoţie, zăpada, pentru că e iarnă şi pentru că, de fiecare dată, zăpada se topeşte în palma noastră fierbinte ca un soare visat înainte de clinchetele firave ale primăverii. Uneori, în absenţa zăpezii, topim o altă zăpadă, imaginară, cu doruri cromatice în pleoapele obosite şi gesticulăm rotund un faţa unui chip absorbit, într-un rendez-vous incomod. Să nu uităm nici de albastrul obsedant, în care se vopsesc toate aceste clipe ( aici intră şi răgazul zilnic al respiraţiilor din tastele pătrate ale calculatorului) pentru că altfel nu am tresări lângă propria noastră umbră, am lua-o razna şi ne-am încorona mitologia individuală, crezând, Doamne fereşte, într-un Olimp al egoismului tutelar.

apologia Europei

Trăim pe un continent a cărui inimă bate inegal, în cel puţin două locuri diferite. Diformitatea principială a Europei nu ne transformă, însă, în fiinţe monstruoase, ci mai degrabă ne evidenţiază mândria şi impulsivitatea. Odinioară se vorbea mult despre diversitatea în unitate, iar obiectul dialogului se construia din mers, din cultura sau limba popoarelor aderente. Astăzi, din nou se activează problema jocului de imagine, pentru că instituţia în sine (Bruxelles ori Strasbourg) fabrică modele de bunăstare, aproape utopice. Românul înţelege din toată afacerea că se află situat preferenţial în mijlocul unei Cooperative de ajutor reciproc, la mersul căreia trebuie să contribuie şi de care să profite. Bucureştiul este subliminal. Înţelege ce vrea şi acţionează ca un ţăran leneş, pentru care foamea ţine loc de justiţie şi datorie. Trage chiulul cât poate, lucrează mai mult pogonul său de pământ, pentru că aşa l-a învăţat mama Constituţie. La gardul vecinilor găseşte prea des timp de o ţigare şi vinde prea uşor salcâmul din curte, pentru te miri ce. Europa tace şi-l priveşte. Îşi face o cruce lată, în timp ce camera mare şi primitoare a Consiliului se umple de duhoarea brânzei şi zerului strămoşesc.

lumea mea de ieri

Fiecare avem o lume de rezervă, pe care o utilizăm sau nu în situaţia decontului social. Adică, trebuie să recunoaştem, se prea poate întâmpla să ajungem la saturaţia lumii reale şi să facem din propria noastră rezervă afectivă (mai ales) sau cognitivă o situaţie de viaţă. Lumea ta de ieri e o solicitare continuă, un efort de întoarcere către memorie, după principiul lui déjà vu. Cui nu i se întâmplă? Unii rămân prizonieri în acest univers, alţii îşi definesc caracterul prin intermediul său, alţii solicită claustrarea între aceste hotare, imperativ date prin vârstă sau patologie. E fascinant să ai trecut. E dureros să nu poţi conta pe experienţa trăită, după cum e revoltător să te autoiluzionezi. Oricum am întoarce-o, trebuie să înţelegem că, undeva, timpul e prieten şi duşman. Figură de stil? Probabil certitudine. Extrag un radical din ziua de ieri, cum fac de fiecare dată, şi vă îndemn să vă întoarceţi mai des către voi înşivă, prieteni!

SEPHORA (între Sephos şi Tzipporah )

Pe treptele de marmură ale templului antic, în lumina albă a cetăţii lui Apollon, şi-au dat întâlnire doi termeni, cu surâsuri ironice de spiriduşi. Se spune că într-o astfel de situaţie, conlocutorii se salută clasic prin încreţirea sprâncenelor, înainte de a deschide gura. De fapt, orgoliul controla starea de spirit din scena mai sus amintită pentru că Sephos, a cărui frumuseţe uimise până şi zeii Olimpului, ieşise să-şi plimbe faţetele personalităţii. Din sens opus, cu o zare de oportunităţi psihice, apăruse, neaşteptat, Tzipporah, mândra vestală, desemnată să păzească poarta de intrare în casa zeului favorit. În greaca strămoşilor ahei, numele său însemna pasăre, al cărei cântec trebuia să se audă până în Creta, în nopţile cu lună, deşi, mulţi cârcotaşi spuneau că nu e aşa, că e doar o legendă. Oricum, un sâmbure de adevăr trebuia să existe. În cele din urmă mândrul Sephos, care prin nume aduna ideea universală de frumuseţe, a întâlnit privirea melancolică a Tzipporahei şi a căzut fulgerat. De atunci, cei doi merg împreună, lăsând în urma lor, în fiecare anotimp, o dâră suavă de parfum, pe care oamenii o adună cu grijă în sticluţe colorate, ca şi cum ar fi prins captivă eternitatea din clipa vieţii personale.

fire de nisip

O clepsidră spartă, undeva, într-un colţ de lume, a pus în circulaţia globală toate firele de nisip. Vântul exotic a răsturnat firele în palma vântului îngheţat, iar acesta a năvălit, ca turbat, în căutarea primăverii. Urca şi coborora stânci ascuţite şi frunţi de cetină, dar anotimpul căutat nu era de găsit. Vântul îngheţat făcuse o promisiune. Trebuia să poarte spre o altă destinaţie nisipul din clepsidra spartă şi se gândise la primăvară. Unde le-ar fi împrăştiat primăvara, mai departe? Asta nu se putea presupune. Să zicem că nu s-a întâmplat nicicând povestea inventată de mine, dar, lângă vaza albastră în care se află 3 tulpini uscate de busuioc, au poposit firele de nisip. Nu aş fi băgat de seamă dacă nu ştiam că ţin pe-aici, pe undeva, o clepsidră.

focus

Cele mai interesante momente de sociabilizare se consumă în compartimentul de tren. Un tren care pleacă greoi în miez de zi şi adună, ca un făraş, oameni agitaţi din gări ceţoase. Locurile se ocupă, biletele sunt taxate împreună cu politeţurile conductorului. Privirile aruncate celui din faţa ta se reîntorc aprobator, de parcă ar vrea să afirme ideea că aceeaşi strategie de familiarizare fusese probată cu mult înainte, în situaţii identice. Oamenii vorbesc, se scuză pentru îndrăzneală şi nu se ştie cine trebuie să facă primul pas. Totuşi, dacă vârsta interlecutorului impune, e mai simplu. Păstrezi distanţa, în fraze scurte. Uneori poţi fi şi monosilabic, dar nu la infinit. Până la urmă, dacă drumul e lung, deschizi canale de comunicare şi pactizezi. Un camion pleacă din punctul A, încărcat cu moloz. Trebuie să ajungă în punctul B, pentru a descărca acest conţinut. Întrebare: care este mesajul? Camionul care transporta cu viteză marfa sau marfa transportată? Ei...răspunsul ar fi, în situaţia dată, trenul. Un tren încărcat cu numeroase camioane pline de moloz, purtate în tot atâtea minţi, cu destinaţii superficiale, în raza de întâlnire a călătorului răbdător.