Sfântul Nicolae ajunge obosit în cetate. Îşi reazimă toiagul albastru de zid şi se aşează privind copilul din fiecare trecător. Ochii i se umezesc de emoţie. Vârsta maturităţii, atât de serioasă şi importantă pentru negustorii din piaţa alăturată, se distribuie în felii de cer, se disipează speriată în şotiile vântului. Moşul ar fi vrut să aducă ninsoarea, dar gheaţa prefabricată a viselor lui s-a tors în fuioare de fum peste mări şi oceane. Copiii încep să bată mingea pe maidan. Picioarele desculţe aleargă prin praful cetăţii, iar ghetuţele de porţelan au fost acoperite de iarbă, la margine. Un puşti pistruiat se împiedică, alunecă şi izbucneşte în plâns. Moşul îi şterge grimasa cu un colţ de batistă, apoi pleacă fără să privească înapoi. Echipele remizează în final, iar din iarba uitată a maidanului cresc funde roşii, colţuri de cutii dreptunghiulare, în care se zbat popoare de emoţii şi urări.
vendredi 4 décembre 2009
mania de a fi
Apare odată cu lăsarea serii. Seamănă cu un vechi prieten, căruia trebuie să-i reconfirmi că eşti la curent cu ultimele lecturi, că ai adnotat pe marginea unui şerveţel din La Cosette ultimele impresii despre Nobel-ul pe literatură de anul acesta. Ciudat e faptul că verbele se folosesc din ce în ce mai puţin, pe măsură ce timpul trece, iar amiciţia se învecheşte ca o sticlă de Bordeaux în cavele anilor. Şuvoiul de substantive, apoi adjectivele cu tonele de semnificaţie pe umeri, te copleşesc, îţi oferă cele mai importante lecţii de supravieţuire şi de resemnare. Am zis resemnare, pentru că timpul amiciţiei, deloc maniacal, primeşte gustul sâmburelui de migdală. La un capăt al tunelului se aude un hohot de râs. La celălalt e imaginea celui care încă mai caută prin dicţionare cuvintele vii, cu flexiune fermecătoare. Ceea ce rămâne din manejul cotidian este inomabil şi, culmea, şi-a făcut statui în tot oraşul ăsta înceţoşat!