balzacianisme

Ridicasem privirea către personajul cu rochie albă, rotunjită căre poale, ca un bor de pălărie demodată Am recunoscut-o! Eugénie mi-a zâmbit şi s-a grăbit către casa plină de umbre, în care se aflau milioanele de răspunsuri pentru întrebarea dificilă, pe care o adăugase cititorul, în valiza-i inestimabilă de problematizări. Eugénie ştia asta! Sigur ştia că nu sunt critic, iar colţii mei se ascut de alte pietre, tocmai în munţii copilăriei. De aceea, m-a purtat pe patru străzi, întorcănd capul timid, să vadă dacă îi urmez pasul, dacă nu am rătăcit drumul. Până m-am dumirit, ajunsesem în Jardin du Luxembourg, locul în care personajele se rătăcesc. Dacă strigi după favorit, îţi răspund mii de voci vesele, iar din tufele de lângă Fontaine Medicis răsar, dintr-odată jobene şi figuri bărboase, un popor familiar de marionete cu mănuşi de iarbă şi irişi de cer. Pentru acest motiv nu mi-am dorit să înceapă ploaia...

Eurovision - personal top3

Vezi mai multe din Muzica, Videoclipuri pe 220.ro


Vezi mai multe din Stiri, evenimente pe 220.ro


Vezi mai multe din Muzica, Videoclipuri pe 220.ro

ideea din turnul de fildeş

Ca şi anul trecut, Faculté des Lettres et Sciences Humaines (Sorbonne) organizase seminarul de literatură comparată, sub atenta supraveghere a distinsului profesor M., un mare uituc, de o naivitate incredibilă şi cu o inteligenţă greu de rulat în chestiuni fără substanţă. Nimic nu-i scapă, însă, dacă seamănă a cotă maximă de interes personal. Ziceam că modul său de a imuniza, astfel, opinia altora despre sine dădea roade. Nu puteai aborda ceva din personalitatea sa fără jenă şi frică de ridicol. Totuşi, atunci când venise vorba de egoismul creator al secolului 21, în plin seminar, am intervenit şi am exemplificat cu imaginea simbol a turnului de fildeş, asigurând o volută de simţ civic, puţin cinică. Profesorul m-a privit şi mi-a mulţumit pentru compliment... 15 minute am rezolvat o ecuaţie tulbure : de ce compliment, de ce eu, între alţii 23 din sală? La sfârşitul seminarului am înţeles. Ideea turnului de fildeş fusese acceptată pentru utilitatea turnului de fildeş! Asemeni marinarilor, cei aflaţi pe marea incertitudinii pot fi călăuziţi de o lumină stranie, născocită într-un turn singuratic, de un spirit viu, surogat de model cultural. Hmmm...am zis. Miroase a comunism.Şi cu mine au zis şi alţi 5 seminarişti estici.

la bună regăsire

puţină absenţă pe blog

19-29 mai

colaje

parisiene

noaptea muzeelor

E magică. Nu pentru că ar aduna într-o urmă de interes cultural grupe de somnambuli, nu pentru că Europa face cinste prin eforturi gentile de culturalizare a maselor. Muzeele prind viaţă. Trupul lor greoi şi etern se trezeşte în sunete de trâmbiţe, chemând din ceţuri bătrânii slujitori ai artei cu sufletul calcinat de absenţă. Uitarea este măcinată în mii de măsele estetice şi doruri noi prind contur. Noaptea muzeelor e magică prin ea însăşi, transformându-se într-o victorie necondiţionată asupra uitării, iar noi, cei de azi, eliberăm pentru câteva ore vina ignoranţei.

între ploi

Bătrânul R. şi-a uitat umbrela albastră pe meterezele castelului. Toţi trecătorii se opriseră să-şi arate uimirea. Vântul se înteţise iar spiţele de aluminiu ale banalului obiect se arătau, din când în când, vâltorite de furtună. Un turist a început să râdă, altul s-a împiedicat, privind în urmă, nedumerit. În sfârşit, ploaia a început să cadă cu ropote. Lumea, surprinsă, a început, la rându-i, să alerge, să coboare scări şi să caute adăpostul sigur sub pietrele acoperite de muşchi verde. Doar umbrela albastră privea cu nepăsare spectacolul din jur, fără panică şi fără prejudecăţi, cum bine i-ar fi stat unei umbrele albastre.

statice

camera cu nume de vişină

Nu se construieşte din culoare ci din olfacţie! E răcoroasă, adună cărţi şi reviste vechi, are o cheie pe care o răsuceşti în zilele toride, când înveţi să uiţi mersul lucrurilor din imediatul vacarm al realităţii. Camera cu nume de fruct e, aşadar, utopică. Pentru această nuanţă, timpul nu mai contează în durata sa istorică. În mijlocul ei se adună idei şi se caută marmura potrivită pentru defectele identităţii. Despre gradul de luminozitate nu se poate face o apreciere. E obscuritatea copleşită de tăceri şi aşteptări, de parcă, în inima sa, după furtuni intense, un bătrân povestitor ar tresări cu vocea aspră, anunţând marea descoperire a convalescenţelor spiritului.

copilărie

4 timpi şi o balerină

Important nu e să vezi spectacolul. Important e să fii în spectacol. Totuşi, am aplaudat... Abia după ce am părăsit sala teatrului am început să refac drumul invers, către ceea ce fusesem cu 2 ceasuri în urmă. Nu era frumos, mi-am zis, şi imediat am ştiut că voi fi subiectiv. Mi-ar fi plăcut să primesc odată cu spectacolul şi câteva informaţii de culise, să ascult vocea regizorului sau a tehnicianului de sunet. Aş fi sperat să pot plăti un bilet şi pentru un altfel de spectacol, cândva, pentru a descompune în mii de tulpini nevăzute efortul suav al balerinei de a roti cu delicateţe magia. Îmi şi imaginam cei patru timpi, alunecând firesc pe margini de prăpăstii. În primul timp trupul firav se înconvoaie, în al doilea ţâşneşte ca un arc, în al treilea încremeneşte în aerul scenei. Al patrulea timp e solitar, întotdeauna. El strânge ghem sunete grave, de instrumente sparte. Apoi, dintr-un colţ de scenă, începe să răsară, în sfârşit, primăvara.

trăsuri

despre corăbii şi mări interioare

Odinioară, profii se adunau pentru o invenţie nemaiîntâlnită, în lumina matură a toamnei, sub pretexul unui bilanţ. Ultima oară, îmi amintesc, participasem la o astfel de întrunire, deşi timpul era împărţit, nemilos, între două cursuri de istorie a civilizaţiei. Îmi amintesc cum a venit propunerea, ca un fulger, de a construi o corabie din totalitatea cuvintelor inutile, pe care le-ar putea învăţa cineva, în primii ani ai copilăriei. Nu am găsit exemple, imediat, însă ideea am aplaudat-o, în timp ce "nebunia" dascălilor începea să se transforme în zvon, prin toată facultatea. Astăzi, după atâta vreme, mi se întâmplă să mai caut printre agrafele de birou, printre foi şi unelte de scris, macheta acelei corăbii, a cărei rătăcire pe o mare interioară, ar putea să transforme lumea în ceea ce nu va spera să fie niciodată.

strada Intamisse

La correspondance illustrée de Vincent Van Gogh

Privit în substanţa culorii, conturul imaginii lasă loc imaginaţiei. Ceea ce trebuie apreciat se condensează şi urcă o scară a intensităţii emoţiei cu paşi repezi. Astfel se naşte poezia lui Van Gogh, dintr-o singură trăsătură de penel.

La correspondance illustrée de Vincent Van Gogh
LEMONDE.FR | 23.11.09

©

nota lui Chopin

Degetele pianistului apăsau clapele instrumentului de trei zile, în continuu. Doi filosofi se declaraseră deranjaţi, la ferestrele de vis-à-vis, şi afişaseră în geam ziare vechi. Eu nu puteam face nimic, pentru că tabăra mea era cea a simpatizanţilor. Semnasem chiar, în cartea de onoare a muzeului şi îmi făcusem şi alţi prieteni pe rue Chaptal. Resimţeam uimit forţa întregului concert de câteva ore bune, de parcă m-aş fi învârtit în centrul curţii privind petecul de cer, cu braţele ridicate. Notele lui Chopin refuzau să se desprindă, să semnifice izolat. Mereu se aruncau în auz, calde şi solidare, iar tendoanele artistului se arcuiau într-o gimnastică îndrăzneaţă. O singură notă aş fi vrut să fie a mea, în strada Chaptal, acolo, printre portretele Doamnei Sand. Nu a fost să fie aşa.

metro mezzo

Expoziţia Dali se evaporase odată cu lăsarea serii. Oamenii se ascundeau în case luminate, pentru cină, iar pe cer mai rămăsese o dungă portocalie dintr-o zi lungă, de mai. Am coborât în metro pentru drumul spre casă, traversând cu răbdare culoarele răcoroase, luminate şi colorate de mulţimea afişelor. Curenţii de aer îmi valtoriseră, pentru o clipă, oboseala, pentru a fi urmate, într-o secundă, de uruitul difuz al vagoanelor pe şine. Mi-am spus că am mai pierdut unul şi am rărit pasul. Trăiam un "déjà vu" icredibil. Acelaşi, dacă se poate spune aşa, de o săptămână. Se făcea că mustaţa celebrului pictor, răsucită şi ţeapănă, se muia în călimările existenţei cotidiene, fără oameni, fără spectatori, într-un gest egoist şi ireal. Mi-am tras fularul albastru peste umăr şi am urcat scările pentru staţie. În spatele meu, într-o urmă de aer, este posibil să fi ieşit din agonia unei înţepături de albină doi elefanţi cu picioare subţiri sau un sân de Giocondă cu pretenţii suprarealiste. Am zâmbit la gândul că ar putea fi adevărat. Expoziţia Dali se evaporase odată cu lăsarea serii.

unde se ascunde luna mai

venise vorba de pastel

Am primit o scrisoare de la Honfleur. După mult timp, prietenul G. a mărunţit pe masa ovală din piaţa municipalităţii, pe malul drept al canaletului în care s-au ancorat bărcile de agrement, câteva gânduri, peste cartonul imaculat al cărţii poştale. Fusese, probabil, o dimineaţă blândă, iar pictorul din stradă Mov vânduse încă două copii impresioniste, poate Matisse, poate Monet. O zi obişnuită, aşadar, pe terasa matinală a unei cafenele, într-un sat francez de coastă. Cu toate astea, prietenul G. s-a gândit să-mi scrie şi să viseze o nouă formă în bolul de sticlă al vacanţelor promise. Da, cu siguranţă a gândit aşa, urmărind din priviri o dâră invizibilă, pe care s-a risipit cartea poştală spre Marele Est al Siberiilor de sărăcie şi primitivism. Pentru el fusese o promisiune la începutul unei zile, cu şanse mari de repetiţie. Gestul său s-a umplut de cerneala surprizei, ca într-un pastel crud, de primăvară.

staţia Grevin

Scara de marmură a muzeului oferea turiştilor, în buchete, sclipiri de stil "belle epoque". Marginea forjată a balustradelor se răsucea în aerul copleşit de şoapte. Un blitz de aparat se lovea speriat sub candelabre, de pereţii acoperiţi cu mătase, însă nimeni nu îndrăznea să depăşească cordonul aurit, cu ciucuri, spre o direcţie eronată. La 300 de metri, gura unei peşteri întunecate, anunţa intrarea în salonul figurilor de ceară. La cea mai mică mişcare, senzorii de lumină aprindeau lămpi, încet şi atent, odată cu melodia ce ar fi trebuit să cadreze personalitatea evocată a marelui Chaplin sau mândria arămie şi obtuză de pe chipul reginei Elisabeta. Vizitatorii priveau un minut, apoi cereau, cu paşi repezi, alte perspective, de parcă o mare dezamăgire i-ar fi stăpânit în jocul de-a "être şi paraître". Şase bătrâni, cu mersul nesigur se opriseră, ca o piedică artificială, în mijlocul drumului, iar fluxul de vizitatori, puţin jenat, încerca să-şi strecoare energia cu toată priceperea, ocolindu-i. Totuşi, curiozitatea m-a făcut să mă apropii. Cei şase bătrâni se opriseră în faţa unui spaţiu absolut gol. Doar scena roşie cu piedestalul şi aplicele aprinse aşteptau, simplu, un exponat de ceară care nu mai venea. Unul din bătrâni a râs zgomotos, iar ceilalţi l-au aplaudat strigându-l pe nume. Atunci am înţeles, câtă vanitate poate ocupa definiţia unui muzeu, în dicţionarul personal, al fiecăruia.

un alt fel de buenos dias

Sunt infinite modurile de a începe un articol! Din galaxia de sensuri, alungită ca o pară coaptă printre frunzele toamnei, sucul dulce ţâşneşte către orele zilei, cu aceeaşi abnegaţie, mereu. Totuşi, fiecare aşezare în pagină are tabietul ei, uneori familiar, alteori bizar şi, de cele mai multe ori, inovator. Dacă m-ar întreba cineva de ce mi-am ales tema de azi, aş răspunde cu o simplă clătinare din cap. Ezitarea e constructivă. Ea te poartă către lume şi nenăscutele zile. Ordinea lor e întâmplătoare, atunci când petalele albe se desprind din corolă: "Acum este, acum nu este...ba da, ba nu..."

de 2 mai

Între două zile însorite, se strecuraseră bereta şi cravata pionierească. În spatelele imaginii, un careu utecist adunase, într-o pauză de 10 minute, cca. 150 de tineri. O parte dintre ei participaseră la filmările din "Liceenii", alţii doar vizionaseră filmul şi fredonau melodia lui Bogardo prin camerele de cămin. Era linişte, era vară, iar frunzele castanilor, de lângă atelierul de prelucrare prin aşchiere, deveniseră mature, peste noapte, acoperind cu umbră deasă asfaltul cariat. La un semn al directorului cu ochelari fumurii şi costum cenuşiu, cei 14 comandanţi de detaşament, sub privirea atentă a comandantului de unitate, făcuseră un pas în faţă şi salutară. Şiretul, în diferite culori (alb, galben ,albastru , roşu ca sângele) tresărea şi apoi încremenea la pieptul ţeapăn al pionierilor. În aerul limpede, vrăbiile umpluseră jucăuş liniştea. Şi, dintr-o dată, vocile adolescenţilor tunară, răscolitor, de parcă ar fi acuzat un vinovat imaginar, într-o sală de judecată: "Tot înainte!"