Old mouvie effect

Ca de atatea seri, mi se pare ciudat sa strabat aceeasi strada plina
De vant si umbra,
Decupand oamenii cu acelasi neobosit cutter….
Mai am o luna galbena, pe care am gasit-o intr-o melodie de jazz,
Si daca as pune-o pe strada pe care ma plimb,
Te-as intalni probabil….
Ca de atatea seri, mi se pare ciudat sa mai rad
Sub acelasi arbore nins si disperat,
Decupand zambetul tau albastru, cu acelasi neobosit cutter.

Închinare

Fotografia ta rece de-atata alb
Capitoneaza orchestre de roua sub pleoapa
cuvintelor speriate de aleile parcului….
Ridica bratul din zapada si picteaza cu aratatorul
Inca odata,
Timpul ala de cafea, langa statuia de marmura a scriitorului
Cu mustatile ninse de atata tacere,
Ca sa inteleg….ca sa inteleg.
Apoi inchina vinul din bratele anilor tai
Cu drag pentru mine.

Eschatologie

Aseară, luminile de fildeş s-au prabuşit
În arcul de ceară al lunilor,
Lasând în palmele tale cearcăne şi vocale cu gust de zmeură.
Privirea ta mi-a răstignit tâmpla şi m-a facut să fiu lângă tine,
Doar în fotografia din timpul întins pe divan…
Ţi-am zâmbit amar….tu răsădeai seminţe într-o primăvară egoistă,
Iar iubirea mea te-a întrebat încă odată,
Din oglinda vrajită,
Cât e ceasul…

Lettres à Ms.Raffin

Mon cher ami, bienvenu dans ma lettre pleine de silence. Ce n’est pas une manière de m’excuser parce que l’architecture de mes paroles semble être rédigée de cette matière assez dissipante et fascinante en même temps. Oui, j’ai eu besoin de silence pour vous parler a haute voix de la beauté et du sens agile de l’amitié ! Vous pensez, probablement à un commencement ex abrupto mais je préfère vous raconter une histoire de mes moments vifs. Dans mes promenades journalières sur les boulevards de moi-même je cherche chaque soir une réponse à la question du devenir, en tant que esprit et destin. Il s’agit d’un jeune homme qui se promène dans les rues du « grand est » dans le brouillard de la manque d’identité qui refuse la liberté du groupe en faveur de la liberté du reve, d’ailleurs plus férme et plus juste pour un destin. Dans ma logue promenade dans les rues du quartier des ouvriers, à coté de ma résidence, j’ai trouve une réponse qui m’a frappe. Plus exactement, j’ai trouve le regard d’un vieux clochard, avec la barbe blanche qui avait l’allure, par sa présence, d’un comptable de vie. Sa figure au milieu de la rue était en mesure de me dire un bonjour personnel car il me regardait parmi la foule des passants. Il était assis la, moi j’étais debout, deconspiré, devant ses prières désespérées. Alors, il ne m’a dit que deux mots : « c’est Noel ! »
Dans un moment de révélation spontanée, j’ai eu l’impression que ses mots avaient la puissance de dire la grande vérité. Oui c’était Noel, c’était la mémoire de l’enfance et de la beauté qui décomposait en morceaux de noblesse le sens de la sacralité en moi ! J’étais en état d’ivresse en pensant aux concepts marqués comme philosophiques , au bord d’une pensée aléatoire. A ce moment là la neige a commencé a tomber sur la ville, sur les épaules de mon clochard et sur mes convictions.
Cher ami, la beauté est un triangle qui se dissipe en trois directions claires : la verité, la conscience et l’humanité. Ces trois concepts ont des définitions « chaudes », humaines qui intérèssent surtout le cœur en dépit du rationnement. Je sens, comme tous les autres qui n’ont pas le courage de reconnaître, je sens dans mon âme une guerre civile ! C’est un partage explicite entre « sujet » et « objet », entre la première personne et la troisième. Ainsi peut-on expliquer mon altruisme et ma sensibilité envers les choses et les êtres. Il faut être beau et bon pour arriver au sens de l’amitie. J’ai cherché la réponse juste dans mes chers livres. J’ai lu Proust, Dostoïevski, Faulkner ou Kafka et puis Celine.Et j’ai decouvert, helas, qu’il n’y a que l’homme qui compte dans cet univers, qui peut m’offrir “la grande idée ».C’est un peu frustrant de n’avoir pas une réponse théorique mais ca me donne la puissance de tressaillir pour chaque lumière qui s’allume dans les maisons de la mappemonde pendant la fête de Noel. Oui, je sais bien, le lyrisme n’est pas le bon choix pour une définition tangible a l’idée de l’amitié ! Mais (il y a toujours une porte ouverte par ce mot) on peut gagner de temps pour nous préparer pour les grands échos de nos traces dans la vie.
Cher ami, je pense que le la beauté doit être un miroir de glace pour l’orgueil de chaque âme, l’orgueil d’être admire et pris en considération a l’égard de l’existence individuelle. Moi, j’admets les effets de la beauté dans tout ce que je touche, parce ce que j’aime la vie et j’aime vivre. (conseil emprunté du livre de François Cheng). Pourtant, je pense bien, que la beauté n’est pas un principe égoïste car il doit parvenir de l’autre coté, de la part de ceux qui m’entourent. Cette idée a été assumée en 2000 au moment ou j’ai décide de chanter dans la chorale ! C’était, enfin, une résolution du destin qui m’a provoque a connaître les hommes de votre pays. Et voila, c’était la première définition de la beauté qui m’avait érige en juge. Même aujourd’hui, je ressens le sentiment d’avoir une maison stabile dans votre civilité, dans votre langue, et la manière de dire « amitié » est plus douce en français qu’en roumain. J’excuse encore une fois mon lyrisme mais c’est la verité qui peut faire de ma vie le spectacle de la signification. Je suis content de vous connaître parce que mes mots et mes pensées trouveront, dorénavant, un destinataire profond et juste. Je suis content que j’aie découvert en vous une âme qui s’accomplit par la beauté de l’écoute. Rien n’est au hasard, comme vous l’avez bien dit ! Il faut dire ça, car nous les gens , nous ne savons pas écouter les autres, par l’habitude de formuler toujours des questions sans réponses. Etre au milieu des choses c’est vivre en considération et respect pour la mémoire de notre identité, celle qui touche à la fin le sens de notre présence sur la terre, par rapport aux autres.

Despre sinele modern

Interpretarea pe care o dăm, uneori, timpului alunecă pe lăngă cauzele noastre pierdute, ori strafulgeră cu privirea celorlaţi oboseala şi plictisul. Cum de avem curajul să nuanţăm pe acorduri de certitudine şi să facem din griji mărunte simfonii? Este posibil, mi-am zis, pentru că distanţa dintre mine şi mine e invers proporţională cu înalţimea conului de reflecţiei al cuvântului în care te adăposteşti ca să poţi spera sau simţi. Nu cred că drumurile deconspirării sinelui, pline de spini şi revelaţii de opium, au finalitatea pe care ne-o imaginăm în comun, cu hainele strâmte ale rangului social, în care ne-am născut a doua oară prin educaţie. Intuiesc, însă, imensa ruşine de a nega calitatea nisipului din ciobul de sticlă în care ne admirăm cea mai mare parte a zilei. Uităm consecvent şi enervant ceea ce ar trebui să facem cu adevărat din urma noastră prin apa malului de râu, numit,eufemistic, cotidian. Şi-atunci mi-e mai bine să merg pe poduri în construcţie, rănindu-mi tălpile de pietre şi fier beton, fericit că pot ridica privirea spre cerul incredibil de albastru. Ar trebui să recunoaştem că minutarul ticăie doar pentru astfel de momente şi că ,de fapt, facem totul pentru a ajunge aici cu oportunitatea deformată de ironice zâmbete şi scuze. Să nu-mi spuneţi ca valoarea unei zile de job se calculează cu echerul topit al unei iluzii.Nu pot crede aşa ceva…

Despre lirismul maritim

Câţi dintre noi nu am asociat, ani la rând, ideea de vacanţă cu reprezentarea dulceagă a mării? Fenomenul aproape alchimic ne îmbată constiinţa şi dilată speranţele la gândul spaţiilor intinse ale deschiderii acvatice, peste care un rautacios divinarum făcea drumuri dus întors cu defectele şi calităţile noastre. Ajunşi pe ţărm, cu huruitul roţilor de tren în timpane şi cu berea rece lângă picior, ne oprim cu privirea ţintuită în albastru şi ne compleşim, rugător, de ineditul peisajului, până ce visul şi dorinţa se confirmă în realitate. Şi-atunci îngenunchem şi cufundăm palmele în nisipul mării, sub valurile care se sparg în vâltori de spumă. Serile se leagă arbitrar şi sărat de faleze şi lună,păşim şi cădem în lumina eu cu trupul obosit, fotografiem disperat un pescăruş sau o barcă eşuată apoi...tot la noi ajungem cu braţele deschise spre cel de lângă noi.
Dincolo de sfinţenia mării se înalţă persiflator indicele comercial cu tot ce are mai demoralizator aspectul financiar: cazare, pachet turistic, mic dejun inclus, plimbare cu ATV-ul, spectacol estival etc. Lista poate continua... Şi cu toate acestea marea aşa cum o vedem noi e suma mărilor interioare şi nu încetăm, în fiecare an să ne prezentăm bilanţul clipelor traite în absenţa ei, departe de ea, în munţi şi câmpii şi să promitem că vom reveni.

Paleoeuropenii

Europa ne-a primit cu braţele deschise dar cu amărăciunea capitalistului care priveşte către un nou angajat, într-o uzină cu regulamente interioare stricte şi conservatoare. Inima Europei bătea asimetric, în vara lui 2008, alimentând vital cele 30 de naţii, în turbionul diversităţii: portughezi, francezi,spanioli, italieni, polonezi, flamanzi, români, etc. Ultimii veniţi sunt şi primii stigmatizaţi din punctul de vedere al procesului de asimilare. Nu pentru că am fi venit cu tabieturi balcanice şi lumini particularizante pe stopurile de la Logan, ci pentru vina noastră de a spera într-o viaţă prosperă, în sfârsit ! Comunitatea de români din Bruxelles-Brabant adună la un loc cca 250 de membrii din care trei sferturi lucrează în construcţii, legal sau la negru. În cele 30 de zile de popas cultural, sustrase din buzunarul vacanţelor mele , am intrat în dialog cu doi dintre muncitorii veniţi încă din martie 2007 cu timiditatea celui care nu ştie ce să arate la controlul poliţiei de frontieră: cartea de identitate sau paşaportul. Domnul Adrian mi-a zâmbit complice, de parcă ar fi ghicit scopul prezenţei mele aici. Era ora şapte, în seara unei zile obişnuite de muncă, iar ochii săi odihniţi contrastau cu mâinile aspre.
Eu: Povesteşte-mi despre tine.
Adrian: Am 32 de ani şi sunt oneştean, sunt căsătorit, am doi copii, iar soţia lucrează în ţară. Am venit în martie 2007 aici, după ce, timp de 5 ani am lucrat ca maistru într-o rafinărie.Oamenii mă îndrăgeau şi m-au ales şef de sindicat.
Eu: De ce ai ales tocmai Blgia? Cunoşti limba?
Adrian: Aaaa păi să vezi... În ianuarie 2007 un amic plecat de mai mult timp mi-a propus să vin aici şi contra cost să imi facă rost de cazare, acte, lucru. Nu ştiu franceza...doar cât să mă descurc...
Eu: Şi cât ai plătit?
Adrian ( cu ezitare): în jur de 2000 de euro....dar am avut surpriza să primesc în schimb doar o cazare îngrămădită şi acte....
Eu: Bun şi .... de lucru ţi-ai găsit singur?
Adrian: Bineînţeles.Am vorbit cu băieţii mei români, cale de întors nu era, şi am căutat în construcţii printr-o agenţie „interim”.
Eu: Adică?
Adrian: O agenţie care se ocupă de repartiţia pe piaţa muncii a virtualilor angajaţi.... aşa am ajuns pe şantier...
Privirea lui s-a ridicat si s-a îndreptat spre alt reper.Apoi a oftat îndelung.
Rotea filtrul ţigării fără să spună nimic.I-am respectat tăcerea, apoi am continuat.
Eu: Povesteşte cum lucrezi.
Adrian: Dimineaţa la ora şase suntem in cartierul Rogier. Din clădirea firmei de interim iese un turc, fără cur în pantaloni, cu o listă fluturând.Se opreşte în faţa noastră, ne măsoară cu privirea apoi strigă numele noastre şi meseria pentru care vom lucra. Apoi, după ce alege doar şase dintre noi dă din umeri şi arată pe degete 8 euro pe oră. Cei aleşi râd complice unul spre celălalt.Cei rămaşi fără slujbă se revoltă în felul lor... dar fără glas... ştiu că tot aici vor ajunge şi mîine şi poimâine.
Eu: De câte ori ai făcut echipă pănă acum?
Adrian: Am lucrat doar două luni, dacă e să punem cap la cap zilele... dar m-am împrumutat de la prieteni şi am acoperit cănd scăpam la bani... restul, mult puţin, am trimis în ţară.
Eu: Acum lucrezi?
Adrian: N-am mai lucrat de 3 săptamâni şi 2 zile.
Ne-am despărţit cu gândul că ne vom revedea foarte curând, pentru că locuia la câteva străzi distanţă. Am schimbat chiar şi numerele de telefon. Dar a trecut o săptămână, apoi două. Îmi pregăteam reîntoarcerea, vacanţa era pe sfărşite. La plecare agentul mi- a întins o carte poştală din Oneşti întrebându-mă dacă am habar de destinatar. Cartea poştală îl căutase pe Adrian, despre care aflasem ulterior că plecase în România. Pe spatele bucăţii de carton, o mână de copil înghesuise o propoziţie :
<< NU-I ASA CA-I FRUMOS LA TINE TATI ?>>