Aller-retour

-Vous avez vu que la littérature est un mélange fastueux de soi-même et du bonheur esthétique... et que le l'équation qui s'appelle talent n'est qu'un laboratoire alchimique du destin. Cette façon de communiquer est-elle, vraiment, un permis de conduire parmi les concepts? Pensez –y pour la prochaine fois en écrivant l'essai sur Voltaire! N'oubliez pas vos copies...j'ai déjà commencé l'évaluation écrite... Ces derniers mots venaient d'une voix épuisée qui tremblait les sons vers les petits visages des ados qui se dépechaient vers la sortie, criant de toute leur force. Moi, je pensais que l'abondance des mots était en vain et que les connaisseurs de ce qui s'appelle esprit encyclopédique ne faisaient que mentir continuellement, dans une époque modene qui hurle son égotisme. A mi-chemin de mon cabinet, l'employée nettoyait la poussière. J'ai salué en hochant la tête mes deux collègues qui m'attendaient, les cigarettes allumées. Et alors, je pourrais dire que la vie se compose des schémas précis d'un aller-retour vers l'école et parfois vers les autres qui, à leur tour, ont pris l'habitude d'effacer la distance entre des syntagmes comme justice, sentiment, regard ou vitesse... Je disais à tous qu'il est encore chaud et que l'automne va rester juste une semaine et que...Oui c'est vrai qu'à ce moment-là j'avais fait une longue pause … et j'avais dit combien d'absurde peut arriver dans un instant...

360 grade Halloween

Ziua de Halloween venise îmbâcsită de prietenie şi dezinvoltură. Sălile castelului cu metereze de malachită înfloreau până noaptea târziu, cu o remarcabilă încăpăţânare, din făclii albe de foc şi umbră. Invitaţii purtau măşti înfiorătoare de care trăgeau mâini deformate cianotice. Balul începuse către orele şase seara, când soarele se-mpiedicase în bălţi de solistiţiu iar lumea gângurea tainic şi înfricoşător blesteme, în curtea cu lămâi a contelui de Vistermaar, fratele bătrânului beţiv. În faţa portalului cineva explica blazonul încremenit din boabe de struguri, căci barocul începea, la acea epocă să devină apanajul curţii, şi o fărâmă aspră de nobleţe, pe care întreaga onorată adunare o subsuma tacit crinului imperial, strălucea glorios ca un tatuaj pe chipul caselor burgului. Primisem camera din spatele curţii, cu interioare reci şi un şemineu în care se aruncau , în absenţa mea, trunchiuri contorsionate de răchită, cu jar incandescent. Pe lada cu veselă de bronz găsisem un costum de pescar, puţin uzat, mirosind a leşie, şi mai încolo câteva năvoade pe care le-am încolăcit, neinspirat, în jurul gâtului şi pieptului. Masca mea era de ceramică albă, mată şi grea, cu un zâmbet ironic, voltairian agăţat în colţul buzei răsfrânte…şi absenţa oglinzilor din camera mă liniştea, incredibil.

Pipa Domnului Maurice

Avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit , însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâna Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii.... Mais ou sont les neiges d'antan?

O formă de salut

Pietrele grele din Père Lachaise primeau muşchiul verde a cel puţin două secole, în acea după-amiază de toamnă. Thibault intrase fluierând pe poarta vestitului cimitir parisian, printre negustorii ambulanţi care vindeau hărţi, bougies şi crizanteme. Îşi însemnase cu markerul, în dreptul parcelei 17, obiectivul cel mai puţin vizitat de turişti, mausoleul vestitului pictor Rameau Cedrique, despre care fusese obligat să studieze la academie 3 luni, bătute pe muchie. Întâlnea turişti, de obicei în vârstă, care se opreau des, duceau mâinile la spate şi priveau senin strălucirea unei marmure, sub care se afla (cine ştie?) vreun idol sau prieten dintr-o copilărie ascunsă. Thibault îi depăşea în viteză, fără să le mestece prea mult în colţul privirii siluetele. Tinerii vizitatori, în schimb, ţâşneau din toate părţile, strecuraţi prin alei interzise, uneori călcând peste morminte şterse de uitare. Chiar fusese surprins de voioşia acestora...dar ignoranţa insipidă a nativului parisian nu putea să treaca nepasătoare cu vederea, aşa că ducea degetul la gură, parcă fascinat. Tinerii priveau speriaţi către noua figură apărută din niciunde în faţa lor şi rămâneau pentru o secundă încremeniţi, apoi îşi continuau, murmurând, drumul. Thibault ajunsese, în cele din urmă în faţa tombeau-ului căutat. Frunze minuscule de salcâm, îngălbenite de toamnă, îi acoperiseră pantofii, în timp ce privirea răscolea după jumătatea de nume, roasă de timp, căci, mai vizibile păreau a fi literele "m" şi "q"... Pe banca de piatră care despărţea mormântul de alee stătea un bătrân cu un basc nostim, picior peste picior şi fuma, jovial, o ţigară de foi. Thibault tresări puţin, şi scoase mâinile din buzunar, pentru că, în apropiere, un radio sonoriza aerul ceţos cu o melodie de Gainsbourg.

-Ziua bună Cedrique!

-Bună ziua Thibault, zise bătrânul...

Cronica parisiană

Oraşul meu e un început de poezie, cu un vers primitiv şi stingher aşezat la începutul lumii. Străzile, asemeni unor semne de punctuaţie, odihnesc atâtea fraze sculptate frumos în marmura clipei, pe care apoi le descoperim cu ochii minţii, târziu, într-o poveste despre ce a fost. Podurile, în cascadă, hohotesc de lumină, deasupra unui fluviu cuminte şi adânc. Oamenii înfloresc un fruct ciudat la extremitatea braţelor, despre care bătrânul oraş, într-un dialog de vară cu bătrâna proprietăreasa Eiffel, ar fi auzit că se cheamă aparat foto sau bliţ...sau "j'aime Paris". Oricum s-ar fi chemat, respiraţia bourgului albastru, lasă oxigenul să ajungă până în umila ruelle Montmartre, la numărul 35, acolo unde, cu respiraţia tăiată de emoţie, aştept în fiecare anotimp.

O viaţă de apă şi de vânt

În ceea ce priveşte alegerea, nu te poţi decide uşor asupra unei cărţi. Lectura pe diagonală, adică rectificarea procustiană a înţelesurilor în habitaclul propriilor nevoi spirituale, este pentru mulţi o soluţie credibilă. O carte nu acuză, în acest context. Oficierea actului de decodare este o cerinţă aproape instinctivă, care exclude răspunsuri superficiale de genul "da mi-a plăcut cartea" sau "pot spune că acesta este autorul meu preferat". Obiectul contorsionat semantic în cele câteva sute de pagini scrise este o viaţă de apă şi vânt, fără a fi complementară existenţei banale, cum greşit s-a crezut până acum. Începutul, stârnit de aleatoarea întâlnire cu un autor, este şi soluţie de a înfăptui inepuizabila tentaţie a personalităţii şi iată cum arta, prin carisma evocatoare, dezvoltă o funcţie delirantă, repetând patologic fraze din cotidianul unui personaj bine cunoscut de noi. Cartea, viaţa de vânt şi apă, citeşte, încăpăţânat, literele adânc gravate în argila existenţială a fiecărui călător.

Seara

La ceasul când copiii se întorc cu mingea de pe maidan, când se aprind luminile pe marile bulevarde şi ultimii trecători se strecoară grăbiţi prin faţa vitrinelor, eu îmi dezmorţesc oasele pe coclauri îngheţaţi cu miros de iarbă uscată şi fum. Cineva strănută..... Pentru mine, pentru anotimpul care trebuie rostogolit înainte, mereu înainte...şi imediat îmi răspund..."à la votre"... Nu voi fixa un pariu cu anii pe care-i trăiesc. Fără oameni, fără surse de posibile escrocherii! Ajung la o barieră roşie de tren. Grilajul său ruginit cedează sub lovitura de picior. Am scăpat...O crâşmă îşi înmoaie luminile putrede în aşteptarea mea speriată…Viaţa începe să se contureze...oamenii salută şi vorbesc...iar eu, în camera de la pensiune îmi arunc cât colo mantoul şi îmi desfac laptopul. Lumina lui prietenească iradiază cuminte. Îmi revin şi tastez prima propoziţie: "Umanitatea este un sufix jenant, într-un vocabular tern numit nepăsare..."