ecouri pentru un spaţiu târziu

Gustasem dintr-o clipă începută de alţii şi eram fericit atunci, pentru că nimeni nu mă cunoştea şi nici eu însumi nu bănuiam cine pot fi. Mă fascina ideea de început necondiţionat, de parcă lăsasem lucrurile neterminate cu o seară înainte şi acum, dimineaţa, refuzam încăpăţânat să le mai continui, îndreptându-mă spre altceva. Nopţile erau dormite sub cerul liber sau în săli de aşteptare în reprize scurte şi repezi. Mă înghesuiam în cotloane, îmi duceam picioarele la gură să nu pornesc la drum din nou, iar praful melancoliei mele trecea-n vârtejuri, apoi se făcea ceaţă. Nu merită să mai privesc în urmă sau în jur, căci linia orizontului se păstra aceeaşi, chiar şi sub pleoapele mele închise. Aşa am intrat odată, într-un bloc în contrucţie. Scheletul său de beton era înţesat de muncitori care lucrau fără să vorbească. Fluierau numai. Am observat, urcând scările fără balustradă, că liftul nu fusese instalat şi că toţi muncitorii aveau mânecile suflecate şi braţele păroase. Mereu găseau ceva de lovit, de îndreptat, încât zgomotul mă înfiora. M-am obişnuit. La etajul întâi am scuipat privind în jos, la al doilea am râs, la al treilea m-am aşezat pe scară să admir priveliştea oraşului iar la al patrulea...a început cutremurul. Toţi muncitorii au lăsat ciocanele şi s-au repezit spre ieşiri, strigând. Eu am rămas între praguri aşteptând să înceteze vibraţia, dar plăcile au început să-şi prăbuşească greutatea una peste alta şi toate peste mine. Am asurzit…M-am trezit a doua oară în cea noapte şi am tras concluzia că oamenii făcuseră o muncă zadarnică, de mântuială şi că, de fapt, nepriceperea lor m-a ucis. Într-o astfel de ipostază lipsită de claritate, când te-ai desprins de siguranţa pământului, situându-te deasupra lui, singur, simţi ruşinea unui fugar de propria lui prezenţă, acceptând să te ştergi succesiv, în fiecare clipă, din fiecare loc luminat, fără să te gândeşti că undeva trebuie să cobori şi să te-nfiinţezi fără voie, din nou, pe pământ. Să spargi aerul nopţii cu forma ta, după câteva ore, oraşul cutare, autostrada cutare pe care faci apoi autostopul, e ceva fascinant! Imediat după aceasta, în timpul inerţiei, apare chinul reorientării şi atunci nu mai cauţi să te ajungi cu altfel de judecăţi decât cele noi, neîncepute, mimând neîncrederea noului născut. Nici vorbă de complexe, pentru că acestea rămân „citadine”. Mutarea e prea bruscă şi te zguduie. Clipele astfel crestate, în imediata apropiere a zilei de hârtie, scrisă mărunt cu visele tocite ale celorlalţi, te apropie mai mult de adevăr. Un adevăr aspru şi rece, în ariergarda moralei şi înţelepciunii. Însă eu am înţeles că există o excrescenţă purulentă de viaţă, pe care o poţi atinge şi apăsa constant, bucurându-te de moliciunea ei sfântă. E ca mersul pe traversele de şină…Ca în piesele teatrului absurd. Numeri, te contrazici, te opreşti, discuţi cu o gheată şi priveşti înapoi să nu dea trenul peste tine.

Draft

Nu căutăm, în itinerariul sinuos al zilei de azi, ceea ce suntem. În schimb, deţinem cu toţii o magnifică forţă de sinteză, recapitulând continuu eternitatea din borcanul cu prejudecăţi. Mersul în autobuz, pauza de masă, weekendul, sunt tot atâtea definiţii comode ale unui plan de recapitulare absolut necesar, pentru că "restul" existenţei se consumă firesc. Unul din prietenii mei şi-a luat un supliment reverist, descriind cât de tonifiantă este clipa de admiraţie celestă. Aşadar, peste pavajul recent montat de municipalitate, paşii săi se opresc, privirea se agaţă de o margine de cer, apoi o scămoşează cu o respiraţie adâncă şi un zâmbet admirativ, peste care se suprapun, apoi, două interjecţii, în mod aleatoriu: "Mda...aha!" şi completăm noi "...a mai trecut o zi".

coaching littéraire

În zona francofonă dominantă, c'est à dire în Canada şi dulcea Franţă, se discută, zilele acestea, vitalitatea unei noi meserii. Câţiva manageri consacraţi s-au orientat către zona de interes tip "loisir" a tinerilor, doritori de afirmare literară şi de afirmaţie literară şi au lansat pe piaţă brandul boulot, numit antrenorat lierar. (cel cultural este, probabil, lăsat pe seama educaţiei). Katia Joffo, unul din pionerii acestui demers, invită susţinut, în maniera următoare "Vous écrivez, nous vous accompagnons jusqu'à la publication de votre manuscrit, nous vous trouvons le bon éditeur". Probabil că sentimentul apartenenţei la un grup ideatic numit, până mai ieri, curent literar recidivează acum într-o nouă intenţie conceptuală. S-a aşezat praful (fie el al tobei) peste reprezentările postmoderniste ale egoismului literar ( înţeles că formă de independenţă intelectuală)? Laboratoarele de creaţie s-au devalorizat, raportul general uman - particular a suferit mutaţii în planul ficţiunii literare? Toate aceste întrebări cer un răspuns urgent, altfel realitatea se va lăsa fotografiată şi, Doamne fereşte, vom ajunge toţi scriitori, plătind abonament săptămânal la o sală de antrenorat! (sursa Le monde-livres)

Aller-retour

-Vous avez vu que la littérature est un mélange fastueux de soi-même et du bonheur esthétique... et que le l'équation qui s'appelle talent n'est qu'un laboratoire alchimique du destin. Cette façon de communiquer est-elle, vraiment, un permis de conduire parmi les concepts? Pensez –y pour la prochaine fois en écrivant l'essai sur Voltaire! N'oubliez pas vos copies...j'ai déjà commencé l'évaluation écrite... Ces derniers mots venaient d'une voix épuisée qui tremblait les sons vers les petits visages des ados qui se dépechaient vers la sortie, criant de toute leur force. Moi, je pensais que l'abondance des mots était en vain et que les connaisseurs de ce qui s'appelle esprit encyclopédique ne faisaient que mentir continuellement, dans une époque modene qui hurle son égotisme. A mi-chemin de mon cabinet, l'employée nettoyait la poussière. J'ai salué en hochant la tête mes deux collègues qui m'attendaient, les cigarettes allumées. Et alors, je pourrais dire que la vie se compose des schémas précis d'un aller-retour vers l'école et parfois vers les autres qui, à leur tour, ont pris l'habitude d'effacer la distance entre des syntagmes comme justice, sentiment, regard ou vitesse... Je disais à tous qu'il est encore chaud et que l'automne va rester juste une semaine et que...Oui c'est vrai qu'à ce moment-là j'avais fait une longue pause … et j'avais dit combien d'absurde peut arriver dans un instant...

360 grade Halloween

Ziua de Halloween venise îmbâcsită de prietenie şi dezinvoltură. Sălile castelului cu metereze de malachită înfloreau până noaptea târziu, cu o remarcabilă încăpăţânare, din făclii albe de foc şi umbră. Invitaţii purtau măşti înfiorătoare de care trăgeau mâini deformate cianotice. Balul începuse către orele şase seara, când soarele se-mpiedicase în bălţi de solistiţiu iar lumea gângurea tainic şi înfricoşător blesteme, în curtea cu lămâi a contelui de Vistermaar, fratele bătrânului beţiv. În faţa portalului cineva explica blazonul încremenit din boabe de struguri, căci barocul începea, la acea epocă să devină apanajul curţii, şi o fărâmă aspră de nobleţe, pe care întreaga onorată adunare o subsuma tacit crinului imperial, strălucea glorios ca un tatuaj pe chipul caselor burgului. Primisem camera din spatele curţii, cu interioare reci şi un şemineu în care se aruncau , în absenţa mea, trunchiuri contorsionate de răchită, cu jar incandescent. Pe lada cu veselă de bronz găsisem un costum de pescar, puţin uzat, mirosind a leşie, şi mai încolo câteva năvoade pe care le-am încolăcit, neinspirat, în jurul gâtului şi pieptului. Masca mea era de ceramică albă, mată şi grea, cu un zâmbet ironic, voltairian agăţat în colţul buzei răsfrânte…şi absenţa oglinzilor din camera mă liniştea, incredibil.

Pipa Domnului Maurice

Avea culoarea tutunului şi fumega grozav peste capetele bloggerilor şi internauţilor, în sala de calculatoare a marocanului jovial din capătul străzii Vanderkindere. Dacă intrai la ceas de seară, nu se putea să nu-i simţi prezenţa, printr-un norişor de fum care emana, luminos, familiaritate. Imaginea se multiplica în staţiile de tram şi de autobuz, făcându-te să zâmbeşti ironic, căci tipul acesta de obsesie avea o caracteristică aparte. Domnul Maurice strivea în cavul pipei tutun fin, cumpărat din prăvălia scumpă, odată cu jurnalul de dimineaţă, astfel încât pe orice siglă de bureau de tabac, îşi gravase silueta vârstnică. Vecinii mei zâmbeau, atunci când coborau scara de la imobil, căci fumul pipei sale inunda palierul, salutând cu olfacţia-i caldă un început de zi. Într-o zi, pipa domnului Maurice nu se mai aprinse. Vânzătorul de ziare şi tutun epuizase stocul de brichete şi chibrituri, iar sala de calculatoare îşi închisese porţile pentru vacanţă. Şi nimeni nu se întrebase dacă era ceva neobişnuit. A venit , însă, septembrie, sfârşitul oficial al concediilor, iar pipa domnului Maurice încă nu avertizase vreo prezenţă, aşa ca altădată. Pe palierele imobilului oamenii se salutau cu inerţie şi rutină, apoi ieşeau zgribuliţi în ceaţă şi frig, îndreptându-se spre gurile de metrou. La sfârşitul lui noiembrie, abia, anticarul portughez din rue Americaine dădu, primul, semnalul mult aşteptat. În cutiile de poştă apăruseră mici afişe, tăiate longitudinal, în care locuitorii cartierului, ai oraşului şi chiar turiştii erau invitaţi să asiste la aprinderea pipei Domnului Maurice, în prezenţa unei oficialităţi locale. Una dintre femei, bătrâna Doamnă Fouchet, urma să citească din François Villon, cu vocea piţigăiată...Pe strada mare a gării, o vedeai salutând cu mândrie trecătorii.... Mais ou sont les neiges d'antan?

O formă de salut

Pietrele grele din Père Lachaise primeau muşchiul verde a cel puţin două secole, în acea după-amiază de toamnă. Thibault intrase fluierând pe poarta vestitului cimitir parisian, printre negustorii ambulanţi care vindeau hărţi, bougies şi crizanteme. Îşi însemnase cu markerul, în dreptul parcelei 17, obiectivul cel mai puţin vizitat de turişti, mausoleul vestitului pictor Rameau Cedrique, despre care fusese obligat să studieze la academie 3 luni, bătute pe muchie. Întâlnea turişti, de obicei în vârstă, care se opreau des, duceau mâinile la spate şi priveau senin strălucirea unei marmure, sub care se afla (cine ştie?) vreun idol sau prieten dintr-o copilărie ascunsă. Thibault îi depăşea în viteză, fără să le mestece prea mult în colţul privirii siluetele. Tinerii vizitatori, în schimb, ţâşneau din toate părţile, strecuraţi prin alei interzise, uneori călcând peste morminte şterse de uitare. Chiar fusese surprins de voioşia acestora...dar ignoranţa insipidă a nativului parisian nu putea să treaca nepasătoare cu vederea, aşa că ducea degetul la gură, parcă fascinat. Tinerii priveau speriaţi către noua figură apărută din niciunde în faţa lor şi rămâneau pentru o secundă încremeniţi, apoi îşi continuau, murmurând, drumul. Thibault ajunsese, în cele din urmă în faţa tombeau-ului căutat. Frunze minuscule de salcâm, îngălbenite de toamnă, îi acoperiseră pantofii, în timp ce privirea răscolea după jumătatea de nume, roasă de timp, căci, mai vizibile păreau a fi literele "m" şi "q"... Pe banca de piatră care despărţea mormântul de alee stătea un bătrân cu un basc nostim, picior peste picior şi fuma, jovial, o ţigară de foi. Thibault tresări puţin, şi scoase mâinile din buzunar, pentru că, în apropiere, un radio sonoriza aerul ceţos cu o melodie de Gainsbourg.

-Ziua bună Cedrique!

-Bună ziua Thibault, zise bătrânul...