sindrom Dostoievski

Capul mic al agentului de pază se profila pe peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din par de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor... Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat...M-am apropiat ca să pot citi City down SRL...scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei...Răceala metalului trece dincolo de tâmplă şi aruncă peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare...Pentru moment toate obiectele existente rămân imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învechesc… numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile , distruge labirintul de spumă al identităţii, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare...

-Ce faceţi domnule!!!?

-Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea....să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi...dacă ar şti superiorii dumneavoastră... Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare...

reporterul

Primise ca temă de seminar redactarea unei ştiri extraordinare, în măsură să influeţeze atenţia celor care i-ar fi citit articolul. Avea însă o limită de inspiraţie: domeniul universitar tehnic. Zile la rând se oprea în faţa uşilor capitonate ale rectorului, aşteptând audienţe sterile, din care nu putea extrage decât statistici, date referitoare la numărul studenţilor înscrişi sau preferinţele acestora faţă de proiectele aflate în derulare. Odată, chiar, secretara şefă l-a invitat să-i ofere o cafea, promiţându-i un extras din regulamentul de funcţionare al instituţiei şi o listă cu profesorii pensionari care au adus glorie, cândva, şcolii. Reporterul nostru, la început de carieră, zâmbea tuturor, cu toţi dinţii, de parcă semnase un contract secret cu o firmă serioasă în domeniul combaterii cariilor dentare şi, cu voioşia la rever, se oferea să comunice, chiar dacă acest lucru nu aducea a imperioasă necesitate. Trecuseră 2 săptămâni de la ultima avertizare. Trebuia să depună proiectul şi articolul ideal încă nu se născuse. În a treia săptămână, însă, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. În dimineaţa acelei zile primise un telefon iar vocea feminină din cască se recomandase drept un binevoitor anonim. Prinse tramvaiul la mustaţă şi porni spre marginea oraşului să verifice informaţia. Pe drum apăru şi reproşul sâcâitor că nu s-a agăţat şi de aparatul foto. Dar asta e....va ajunge, se va informa şi va scrie articolul. Ajuns la locul cu pricina, în amfiteatrul vechi al universităţii tehnice, printre rulmenţi şi strunguri ruginite, nu aflase decât un caiet, cu funde albastre înnodate în cruce. Se aşeză pe catedra cu palul alterat de umezeală şi deschise, curios, la prima pagină. Rândurile mărunte începeau cam aşa: " Bine ai venit...bine ai ajuns sau bine te-am găsit! Alege o formulă ca să poţi merge mai departe. Până la oameni, atenţie să nu te împiedici de lucruri...Hai, să vezi ce s-a mai întâmplat azi....".

ce aude unicornul

Zodiacul îşi revărsase apele peste câmpia cu arbori de plută. Zodiacul era un afluent amazonian, pe care toţi băştinaşii îl botezaseră aşa dataorita funcţiei premonitorii. În fiecare ultimă seară a lunii, iniţiau 2 tineri cu plămânii sănătoşi, buni înotători, înainte de a le oferi drogul halucinogen din iarbă vineţie, crescută printre ferigile bătrâne cu miros de carbit. Tinerii erau aruncaţi în Zodiac, forţaţi să-şi scufunde creştetul, să reziste schimbului violent de temperatură, apoi erau aşteptaţi să iasă pe mal, de către femeile tribului, cu cergi călduroase, din piei de lama. În acea perioadă a anului, afluentul Zodiac secase. Oamenii spuneau că apa urcase în vârful arborilor şi făcea cuib pentru următoarele 4 luni. Dacă se întâmpla să crestezi o ramură, vedeai cum seva alburie ţâşnea cu forţă, greu de oprit, aproape că te arunca la pământ, parcă ar fi ţâşnit dintr-o conductă. Cu toată seceta, ritualul de iniţiere trebuia înfăptuit, cu atât mai mult cu cât cei 2 copii, viitori războinici, proveneau din familia renumită a unui conducător de trib şi erau văzuţi ca o viitoare sursă dinastică. Ochiurile de apă care mai rămăseseră erau noroioase, şi miroseau a sulf. Apa nu trecea de glezne, dar bătrânul shaman făcu semn să arunce cele 2 siluete caraghioase şi speriate în prima baltă. Cei 2 tineri au fost acoperiţi cu nămol până când, deasupra creştetelor, apăreau bule de aer, eliberate de zbaterea deznădăjduită. Atunci bătrânele satului, incantau cu ţipete o ramură de sălcie, grăbindu-se să scoată din mlaştină trupurile contorsionate. Povestea aceasta a fost mult timp uitată, până când, războinicul Wikasimoaq nu a fost ales în fruntea oameilor săi pentru că suferea de astm şi avea frică de apă. În schimb, Wikasiou, rivalul său a câştigat bunăvoinţa sfatului pentru că nu se enerva uşor. Oamenii săi spuneau, însă, că purta pe trup o cămaşă de plută, pentru a se feri de secetă.

tâlcuri europene

Imprimăm discuri imaginare la marginea de şanţ a Europei. Despre popoarele obosite de obsesii şi rimeluri temperamentale nu vorbeşte nimeni. Clădirile de sticlă de la Strasbourg şi Bruxelles şi-au oprit aerul condiţionat al bunăstării, iar scaunele albastre cu spătar dau voturi secrete pe bandă rulantă. Toată lumea aşteaptă ninsoarea, steagurile au îngheţat, fluturii de zăpadă au aripi dar nu au vânt iar în casa de protocol de pe rue du Conseil, cineva vorbeşte la telefon. Se vede prin fereastra mată doar profilul. În cealaltă casă de protocol, pe rue Shumann, un burghez bruxellois se agită, în timp ce zgomotul tacâmurilor ciocnite cheamă la cină. Afară, în curte, doi muncitori de la o firmă de electricitate scot din garajul europarlamentarului o instalaţie de iluminat şi măsoară bradul drept din curte. În ţara natală a acestuia, în acelaşi timp, un gospodar leagă câinii. E deja întuneric pe la ceasurile 16.00. Se opreşte între cei doi salcâmi, scoate o ţigară şi priveşte gerul lucios, învelind stelele. Câinii schelălăie a prietenie, iar omul nostru oftează...în copilărie, cineva îi vorbise despre Europa, fata aceea răpită de taurul zeu şi batjocorita...sărmana de ea...

cercuri şi cearcăne

Desprinse, parcă, dintr-o poveste comunistă, înţelesurile roşii şi inflexibile ale discursului său fluturau gălăgios şi arogant pentru o epocă, imposibil de stăpânit. Aşa poate începe o pagină de articol, destinat unui oraş de provincie, în care apele au îngheţat iar timpul numără firimiturile din buzunarul celor 20 de pensionari. Parcurile, în ipostaza lor matinală, îşi înconjurau privirea cu ceţuri cercănate, peste bănci şi scaune cu vopseaua coşcovită. Un întreg popor cu picioarele de metal şi braţe de lemn asculta discursul, aşadar, în acea dimineaţă de noiembrie. Motoarele naraţiunii funcţionau la relanti, fiind relativizate de gesturile zbuciumate ale oratorului.

-Spuneţi! S-a întâmplat să nu am dreptate?

-(tăcere...)

-Ei? Ăsta e răspunsul! Aşa e, tăcut şi...aplauzele, ele sunt de fapt perechi de palme trântite zgomotos, peste ceafa vorbitorului...

-(tăcere, apoi mai cade o frunză)

-Nu închideţi încă toate gazoanele...pentru că vom construi pe ele mândre zile de vară, vom smulge gutuilor aroma şi o vom afişa spre oprobiul public, vom citi în stelele ochilor semne vinovate de speranţă şi ne vom încalţa cu cerul murdar de aprilie...

-(tăcere...şi în tăcerea parcului se aude o chemare)

-Ufffff....unde naiba te-ai ascuns beţivuleeee....Te caut de juma' de oră...

medievalizând

Am înţeles într-adevăr teoria simplă a lui Thibault, care mă saluta pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din călcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui visător... Privirile îmi erau atrase, de fiecare piatră care alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbătă la spălătoria din spatele şcolii....Nu reuşeam, însă, decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase...Îmi aminteam, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia... Tânărul său vlăstar se ascundea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug însăilat în grabă pe trepele catedralei... Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndepărta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie inteligenţa, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă...

Din carnetul contelui d'Alsemberg(3): Răspunsul lui Thibault

L-am revăzut la Antwerpen, la o conferinţă pe care era să o ratez din cauza unui incident tehnologic. Mai păstra doar o allure de francofon cu nasul cârn şi cu capul care se legăna nesigur între umerii săi de practicien generalist. În prima zi a intrat cu pas şovăielnic în timpul unui speech despre toxicitatea adevărului şi s-a aşezat lângă un domn flamand. A scos un creion verde şi pe o bucată de hârtie a scris, discret, ecuaţia bien-être -ului occidental. A devenit ecologist de la plecarea sa în Insule şi pesemne că acolo, cultura sa kantiană s-a schimbat niţel. Continua midriatic să urmărească slide-urile care se succedau nebuneşte, în timp ce flamanda sangvinică explica cetei de latini, biomonitoring-ul bunului simţ. În pauză l-am regăsit la o cafea în sala mare unde hoarda de invitaţi savura "les croissants au beurre" în faţa lichidului cald. Nu a fost mirat să mă vadă ; probabil cei 2 ani departe de umanite l-au recompus mai cerebral. Ciudat… îmi vorbea despre un card care îi fusese furat într-o gară la mii de km distanţă. Atunci, în gând, am evocat oglinda contelui d'Alsemberg, i-am strâns mâna şi am plecat. Împingând uşa, am realizat ce simplu este să citeşti pe chipurile oamenilor ceţoşi: ochi de apă şi suflet de ceară. Păşind pe asfaltul umed am vrut să vizitez "Grădina cu Paradisuri" dar mi-am dat seama că, pentru moment, e interzis accesul şi că lucrările de renovare sunt în curs. Mi-am palpat cardul şi am dat din umeri la gândul că şi ultima oară un concierge african nu m-a lăsat să intru, spunând că nu am luat biletul care trebuia. Cu paşi siguri m-am îndreptat spre gară şi am luat singurul tren de la linia 55. După staţia Conte de Flandre am fost întrebat despre ticket şi înfrigurat am căutat în buzunarul de la piept. Am scos repede hârtia cartonată şi am prezentat-o. Cu un surâs morbid, cel din faţa mea mi-a înapoiat documentul de călătorie şi grăbit m-am reîntors în lumea orwelliană a sfârşitului de secol. Nu am găsit răspunsul rătăcirii insulare şi atunci instinctul meu de altruist parcă pulsa mai intens. Închid ochii şi zâmbetul agăţat în colţul gurii francofone îmi inundă melanina. Hi, hi, hi… Ah, am ajuns în gara de sud. Vreau să cobor dar o hârtie cade pe scara trenului no. 55. O iau diplomat în mână şi o cercetez înainte de a o arunca. Cu litere de-o şchioapă, mărunt cu un accent de european pretins, stă scris : Thibault C., Médecin du Monde. Respir occidental şi impătur hârtia cu grijă, după care o depun în portvizit. O seară roşiatică se aşterne peste oraş şi eu nesăbuit încerc să deschid uşa de la numărul 244.