veghea şi lanurile de secară

Chestie importantă să stai pe vine în lan şi să faci, disperat, semne cu batista roşie, tuturor avioanelor care îţi survolează creştetul. Nu e indicat să urli, pentru că , în jurul tău spicele te asurzesc de atâta linişte. Mai degrabă înveţi să poposeşti, asemeni niponilor miniaturişti, pe o boabă de secară, unde (elocvenţă să fie?) încap toate reperele nearticulate ale imnului naţional. Veghea are rostul ei, aşa cum e ea, cu dinţii tociţi, ca o fiară agresivă din revistele de benzi desenate. Ea e singulară şi completă în imensitatea lanului, un spaţiu figurant prin definiţie, o calmă obsesie a anexelor, într-o epocă trasă la chip, care îşi obligă prezentul să întindă mâna de milog pe la colţuri de străzi. Uneori, aşa pe vine, în mijlocul boabelor de secară, priveşti stupid în jur, vrei să faci un pas la stânga ori la dreapta, dar hora se leagănă fără tine. Visezi donquijotesc la o moară, căci boabele din spic nu se plimbă în diligenţe decizionale. N'est pas?

simfonia lucrurilor mărunte

Bagheta dirijorului, decupată şi lipită apoi, sculptează sunete din flautul uşuratic şi violoncelul caraghios, pe ultimul rând al orchestrei. Figurile muzicienilor s-au şters, devenind absenţe prestigioase în faţa partiturilor cu note răzleţe. În scaunul comod al sălii de concert e mai bine aşa. E mai bine pentru soarta corespondenţelor ori sinesteziilor măiestrit evocatoare, ce leagă culori şi părţi din trupul zilei, cu abnegaţie. Iată cum albul şi violetul deschid o gură rotundă, spun ceea ce au de spus, apoi repetă un refren, a doua sau a treia oară, în minutul de cleştar, asemeni unor oratori captivi într-o clepsidră. Tocmai în mijlocul furtunilor de silabe am zărit chica lui Beethoven, genială şi psihotică, aruncându-se peste pianul de sticlă. M-am ridicat, am închis ferestrele şi am aplaudat, cu toate că avertismentul era clar: arta nu terminase de vopsit gardul realităţii. Până la urmă, gestul meu s-a clasicizat şi alţii au făcut ca mine, până ce, pergamentele groase, deduse din partituri, au uscat cerneala autografului, până ce rotirea simfoniei a înghiţit sub fustele-i valorice întreaga temperatura a verbului " a fi ".

despre persoana jurnalelor

Aparenţele înşeală! Ziceam lucrul acesta de fiecare dată când pe foaia albă se mai aşeza o idee. Nu atunci când se produce o întoarcere din condei a persoanelor narative. Cu siguranţă, persoana I e mai sinceră şi mai directă. A III-ea e îmbrăcată în carton, e mai dificilă şi mai uşor de atacat. Zilele acestea am descoperit un eseu mai vechi. Doamne, câtă dreptate îmi dădeam atunci. Astăzi ce să mai zic, actualizarea aproape că nu există. Undeva, în romanul său De două mii de ani , Mihail Sebastian notează: „Nimic nu mă deranjează mai complet decât o situaţie solemnă, căci vorbele obişnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc." Toată opera lui Sebastian confirmă această confidenţă. Un astfel de autor detesta tragicul declarativ şi se impunea prin inteligenţă concizională. În jurnal, aceste calităţi transpar la punctele de analiză lucidă a momentelor de profilare a naraţiunii, a piesei sau a personajelor. Observaţiile diaristului sunt rareori categorice şi furioase. Atunci când vorbeşte despre propriile sale personaje o face fără exclamaţii şi cu un must de luciditate, pe un fond de ironie uşoară. Puterea de a se observa pe sine şi pe alţii împrumută energii benigne figuranţilor, generându-le personalitatea în faza virtuală a existenţei lor.

lungul drum spre casă

Astă seară vântul s-a strecurat ca un hoţ pe aleile din parc. Frunzele au şuşotit nervoase, cerul s-a deschis ca o ghenă, din care a căzut ceaţa, fracturându-şi un picior. Ehee... şi bradul ăla sticlos, din bolul de Crăciun a prins glas, clopoţind a iarnă. De cealaltă parte a străzii, felinarele se plictisesc iar ghereta de bilete ţine de şase... poate vine cu ultimul bus vreun călător. Aşteptarea însă este simpatic de lungă, aproape ca iţi vine să mănânci popcorn şi să faci pariu : va veni...nu va veni...

aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.

ca să vezi

Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Uneori este extrem de confortabil să fii egoist. Înţelegi atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale...Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie... Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt in lume cazuri similare.

timpul ceasului de mână

De pe urma căutată a începutului de drum, Thibault nu mai spera să găsească vreo semnificaţie personală. Măştile cădeau în acelaşi timp cu picurii de ploaie de pe copertina transparentă, montată pe terasa braseriei.

-Ai înţeles ce s-a întâmplat cu problema timpului?

-Desigur, am înţeles tot ce mi s-a explicat în cele 2 ore.

Adevărul e ca pricepusem doar introducerea în discurs, pentru că vorbitorul nu prea avea ceva important de spus despre timp. În plus, era o chestie ciudată să vorbeşti despre timp într-o sală în care cel puţin patru oameni îşi privesc ceasul. Aşadar introducerea era genială, pentru că timpul, ca noţiune, semnifica, dincolo de abstracta viziune artistică a suprarealiştilor, nu se topea, nu îşi arunca minutele spre cer, nu ştergea cu limbile ceasului anotimpurile. Timpul devenise un soi de prieten dulce-acrişor, familiar acceptat prin papilele gustative, ca o mireasmă rară, răspândită şi promisă, de aperitiv. Cu atât am rămas din discursul vorbitorului, dar îmi plăcea să-i confirm lui Thibault că am înţeles mesajul şi că am intrat la idei existenţiale. Ce-i drept, în jurul vârstei de aur, apologiile nu mai strălucesc, nu mai prind. Timpul se transformă într-un meniu din care se servesc toţi, până înţeleg că, de fapt, ei sunt cei "gustaţi", până la epuizare.