faleze...faleze

Când ai pumnul de vise împăturit şi adunat în buzunarul de la piept, ar fi bine să -l păstrezi un timp. Nu se ştie când îţi va fi de folos! Mie mi-a fost, în astă seară, pe falezele îngheţate ale Mării Nordului, printre oameni tăcuţi şi cafenele paisibile, care dau în ţărm, direct, către nisipul amestecat cu zăpadă. Pescăruşii arămii, cu ciocul caraghios şi ţipat ironic se chemau în zona veche a oraşului, printre obloane de lemn şi răchită. La intrarea în port, lângă o bicicletă părăsită, săreau, dintr-o bucată de marmură neagră, versurile albe ale imnului închinat marinarilor. Ridicai privirea către ceaţa criogenică şi zării luminile feriboat-ului, apoi urletul straniu al sirenei începuse să agaseze timpanul ca în paginile lui Dickens. Şi uite cum un astfel de context poate să crească neutre proiecţii, aproape livreşti, incredibil de literare, fără să mă oblige să întorc privirea spre ţara de origine. Peste umărul meu, cineva mă întrebase dacă am habar de sensul termenului snobism. Nu i-am răspuns, motivând frigul pătrunzător, printr-o strângere din umeri.

Crăciun fericit

Să aveţi un an bun, dragilor, iar căldura căminelor să vă fie aproape în noua potecă deschisă prin cheia naşterii din Bethleem. Moşul a venit, cu siguranţă, a bătut în fereastră aseară şi a fost primit. La împărţirea darurilor, genunchii săi slabi, au păstrat urma aşezată a timpului din care venim cu toţii iar privirea sa generoasă şi-a aruncat moftul copilăros peste anul ce va să vină! La mulţi ani dragilor, căci suntem cu toţii binecuvântaţi, în Sfânta Zi de Crăciun!

ubicuitatea Ajunului

Da, aşa este! Vă pot confirma. Oamenii aleargă după iluzia identităţii festive prin pieţe, magazine luminate, zâmbesc, dăruiesc şi acceptă mai mult de la ceilalţi. Brazii (cât de ciudat!) au aceeaşi culoare şi vibrează de chemări multicolore, la fel şi raftul îmbrăcat în beteală, pe care aşteaptă pluşul jucăriilor, să fie atins şi personalizat. Pieţele de Crăciun mestecă diversitatea vocilor într-un zumzet de colindă, vinul fiert clocoteşte în acelaşi recipient cu lumina albastră a ornamentelor, obrajii aprinşi ai fetiţei cu fular roşu pictează cerul nopţii, stelele pulsează în fereastra mansardelor către magii cocoşaţi de daruri, iar eu prefer să zâmbesc şi să ascult într-o melancolie bizară, firescul mers al lucrurilor, aşezat pe banca din faţa caruselului. Ajunul este, aşadar, o prezenţă continuă, teribil de flexibilă, o proiecţie sonoră, aruncată peste sufletele noastre din trâmbiţe de smirnă şi tămâie. În timp ce trăiam aceste prelungiri de referinţă afectivă, peste continent a început să ningă, ţara s-a umplut de nea, fulgii s-au grăbit să albească tâmplele bătrânului oraş, piaţa s-a aprins ca o pasăre Phoenix, iar arderea ei paradoxală mi-a încălzit mâinile îngheţate. Mâine ştiu că va veni Crăciunul! E timpul!

ce s-a întâmplat atunci

Ieri seară, piaţa de Crăciun mă anexase cuminte şi cald în atmosfera gheretelor de ghirlande şi urări. Oamenii se risipeau într-o aglomeraţie familiară, de parcă toţi am fi relaţionat de când e lumea şi pământul, ne-am fi povestit unii altora visele, am fi avut destine comune, cu aceeaşi părinţi indulgenţi. Am traversat esplanada cu un pahar de vin fiert în mână, lăsând în urma mea un abur fierbinte, amuzându-mă, pe moment, de ipostaza caraghioasă a unei mici locomotive, care trage după ea o trăsură invizibilă de speranţe şi urări. M-am oprit, însă, în faţa unei gherete luminate şi modeste, în dreptul unui negustor ciudat, coborât din picturile flamande, purtându-şi halatul gri şoriciu, peste vestonul de lână. Pe sub ochelarii cu lentile ovale mi-a făcut semn să mă apropii şi m-a întrebat care este ziua mea de naştere. Apoi a scos din rafturile îngălbenite ediţia ziarului Le monde din data de 24 decembrie, anul naşterii mele şi mi-a oferit o copie. În faţa lui se afla un copil vulnerabil, năucit de gestul surprinzător. A zâmbit cald şi mi-a urat un Crăciun fericit. Am aflat atunci că în spatele anului în care m-am născut, în ziua de 24 decembrie, lumea se umpluse de evenimente mărunte şi majore: Nixon confirma războiul din Vietnam, papa sanctificase doi capi ai bisericii catolice în America de sud, hipioţii fixaseră întâlnirea mondială pe plajele de la Caen, în sudul Franţei iar The Doors urma să susţină un concert, în seara cu pricina, la Olympia. În altă parte a Europei, îşi începea cariera o nouă formaţie muzicală, ce va fi ulterior cunoscută tuturor cu pseudonimul abreviat ABBA. La drumul de întoarcere, prin mijlocul pieţei, m-am rătăcit în mulţime, sau poate negustorul de iluzii topite în vârstele de bronz ale poveştii mele a trecut într-o pagina de ziar pe care, o va redescoperi cândva cineva, într-o altă piaţa de Crăciun. Cert e că nu l-am mai găsit şi o părere de rău mi-a inundat întreaga fiinţă!

bravo sau merci?

Concert de Crăciun la Opera Naţională din Bruxelles, ca în fiecare an. Dirijorul, un domn spilcuit, extrem de energic în gesticulaţie ( mai ales în timpul actului artistic) începe să joace teatru, în faţa unei săli arhipline. Îşi scoate bagheta din buzunarul de la piept, apoi face ca ea să dispară în mâneca smokingului. Se opreşte din dirijat, se întoarce către sală şi fredonează Noel, c'est l'amour apoi se aruncă în furtuna melodioasă a partiturii, aşezată la nivelul plămânilor. Orchestra îl urmăreşte cu zeci de mii de ochi. Vioara întâi, chiar, se agaţă disperată de pumnul strâns în aer, ca o brăţară invizibilă. În tot acest timp, fluidul melodic se strecoară printre rândurile sălii, mătură balcoanele şi lojele, pentru că apoi să se estompeze. Finalul concertului e un punct suspendat. Preţ de 10 secunde o adâncă linişte, apoi aplauze în crescendo, amplificate de arhitectura sălii. Dirijorul nervos, dinamic, urcă piedestalul şi mulţumeşte publicului. Aplauzele continuă sugerând un bis. Chipul artistului coordonator se luminează. Mâna sa dreaptă scoate un dublu CD din buzunarul lateral. Este înregistrarea cea mai reuşită a formaţiei. Lumea aplaudă cu intensitate gradată. Dirijorul mulţumeşte...mulţumeşte în avans pentru amabilitatea de a i se fi cumpărat CD-ul.

între cer şi pământ

Doar acolo nu mai petrecusem mult timp. În avion, toţi călătorii recapitulau în seturi succesive de memorie recentă orele care s-au scurs. Deasupra capetelor, în locul din care ar fi trebuit să ţâşnească măştile de oxigen, îşi făcuseră cuib de oboseală gândurile. Nmic colectiv sau general, totul particularizat în chei ştiute doar de posesori. Bătrâna din faţa mea desface cu mintea un ghem de imagini, în culori gri şi verde, suprapuse. Ceva inutil despre drumurile efectuate alte dăţi, despre distanţele parcurse pentru a întâlni pe cineva drag. În lateral dreapta, un domn cu o pipă ornament, strângând din dinţi, povesteşte tuturor cum s-a lăsat de fumat acum 10 ani şi se vrea complimentat. Oricum îl enervase la culme intervenţia plasatoarei de zbor, care îi repetase în continuu ln ureche că ceaiul de mentă dulce e gratuit şi că nu trebuie să plătească decât sandwichul. Sub hubloul luminat, peste măruntele nefericiri ale călătorilor, mii de anotimpuri ţes aşteptări, în tăcere. Noul aeroport, aflat la 2 ore dinstanţă de cel pe care tocmai îl părăsisem nu mai conta. Imperioasă devenise pentru toţi mândria de a te fi desprins de pământ, de a pricepe că rădăcinile pot fi, în astfel de situaţii, un prilej ciudat de abstractizare.

blogurile săniuţe

Azi, toate blogurile sunt ninse. Unele, cutii încăpătoare de carton, altele stilizate, îşi amplifică semnele către lecturi singulare, colective, prietenoase sau încăpăţânate. Zăpada lor se topeşte pe vârful bocancilor, într-o atmosferă identică, sinonimă cu reflexivitatea. Uneori, urma de sanie e mai pronunţată, alteori se lăsă doar adulmecată sub vraful de bune intenţii. Blogurile sunt adimensionale şi, din această perspectivă, se apropie mai mult de poveste, involuntar, prin evocare şi invocaţie. În urma blogului săniuţă, praful magic se risipeşte generos. Strănutul e, aşadar, efectul pentru o cauză misterioasă şi nu e patologic.