măceşe de ianuarie

Ninge. Vestea urcă scara oraşului, făcută din frânghii de cânepă. Ferestrele s-au micşorat şi fumul dublează cu efect urmele de bocanc pe cer. Cu grijă să păşim. Păsările au rămas puţin agitate, cu zborul cald, interior, acolo, în răscrucea de apă a destinelor noastre. Cerul picură în background un strop de miere topită şi, dacă privim în sus, trupul tuturor speranţelor primesc forme, în pliuri de căderi repetate. Şi iarăşi ninge. Măceşul cu sufletul acru face hipotermie, iar pielea galbenă a fructelor sale uscate îmbătrâneşte vertical pe coame de viscol. Şi iarăşi ninge.

Jacques Brel, staţia terminus

În staţia lui 82, călătorii se descoperă, indiferent de vreme. Nu pentru că refugiul tramului s-ar distinge de porţiunea carosabilă şi nici pentru că numele acestui loc impermeabil ar evoca ceva. Alta e ciudăţenia. Tramurile şi autobuzele flamande opresc în această porţiune înaltă a oraşului, aproape de Altitude 100, destul de rar, iar la nici 20 de metri de locul în care ai coborât se deschid, în dreapta şi stânga, prăpăstii de ceaţă şi ploaie. Bruxelles se întinde cuminte şi misterios la picioare. Urci panta şi simţi nevoia să te opreşti, oricât de odihnit ai fi, rezemându-ţi coatele de balustrada protectoare. Dacă ciuleşti bine urechea, afli de la bătrânul oraş istoria melodioasă a unui chansonetist beat, cu dinţii strepeziti şi gâtlejul încordat, care ţine "la-ul" în palatin minute întregi. Aţi ghicit. Nu e nimeni altul decât Jacque, marele Jacques Brel. În prăpastia de sub paşii mei, din fuioarele de ploaie rece se ţese un cartier. Vraja acompaniază muzica până la epuizarea vocii. Se văd automobile în umbra violetă a mijlocului de secol, se ghicesc anii războiului, iar caldarâmul pieţelor se umple de zgomotul paşilor. Te trezeşti buimac, când sunetele se retrag în prăpastia magică, iar lângă tine observi un alt călător hipnotic, cu buze portocalii şi pupile dilatate. Cu siguranţă muzica lui Jacques înoată în fiinţa lui speriată...şi zâmbeşti complice.

macarale, macarale...

Vorba cântecului.... Ce mai urcă în cer vârful lor mare... sau mai ales cu cine? Blogurile seamănă cu şantierele de argilă. Unele mocirloase, altele sunt pline de bălţi incolore, altele visează la zgârie-norii din proiectul arhitectului, unele latră, altele miaună şi se transformă într-un manual de zoologie aridă, cu animale plictisite în cuşti. Informaţia dă cu piciorul scopului, pe un maidan al nimănui, într-un campionat plin de blaturi. Dacă ai nenorocul să stai în poartă, faci insolaţie, delirezi, aberezi şi apoi renunţi, înainte de a primi ajutorul de urgenţă. Dar, frumuseţea hilară şi cicălitoare a lumii virtuale e vitaminizată tocmai de această stare de lucruri. Ciudată şi arbitrară formă de căutare a sinelui prin alcătuirea unui blog. (Dar nu?) Asta e ceea ce contează...

catedrala şi morile de vânt

Stăteau de vorbă la marginea civilizaţiei, asemeni unor marinari cu beretele roase, aflaţi în permisie continuă, pe un ţărm stâncos. Vorbeau cu voce scăzută despre utilitate, îşi întorceau pe dos buzunarele argumentării, fără să găsească mărunţiş. Catedrala, bătrână şi măcinată, urca în priviri mioape eterna credinţă şi striga zadarnic, în vântul de pe faleze, numele Evului Mediu. Morile măcinau acelaşi vânt tăios, rece, în timp ce sute de poveşti stăteau cu buza sacului în aşteptare, visând la comunicarea dulce şi materială, singura cale de a deveni semne, de a semnifica. Martorii lipseau. Se cantonaseră în marile biblioteci ale lumii, începând cu Alexandria, terminând cu cea new yorkeză. Ceea ce nu putea fi rostit, nu se rostea. Ceea ce putea fi rotit se rotea, în truisme elastice, iar braţele "interlocutoare" se încolăceau, lent, pe trupul secolului XXI.

à nous de juger la voix du vent

C'est à dire la voix de la ville, qui dépasse, entre deux feux rouges, le destin secret de l'été. Dans la poche d'un garçon qui revient au milieu de la route chaque matin, toujours souriant aux chauffeurs fatigués, se trouvent les meilleurs contes, disait la mère de Julien, chaque fois que je la regardais curieux de mes lunettes. Eh, alors, la vie se dissipe aux oreilles des autres, comme une chanson douce, elle n'a rien de materiel dans sa projection. Oui, je pense bien que, parfois, il faut en reconnaître l'incohérence, mais ça tient du vent....et du garçon d'autrefois....et de la route blanche, maquetée dans mon rêve, maison du Grand Ailleurs.

o cafea şi o vorbă de fum

Dimineaţa merge o cafea, aproape de ora treziei obligatorii. Poveştile de peste zi clocotesc în zeama amară şi aromată. Ne invităm reciproc dincolo de uşa bistroului sau a locuinţei personale, în frigul "normal pentru această perioadă", fără chef de glume, serioşi, ca nişte soldaţi la schimbul de gardă. Dar nu...nu încă. Nu ieşim din scena caldă şi primitoare fără sorbit. Ceaşca de cafea, cu numele ţării exotice în imprimeul ceramic, se înghesuie în mâinile mele şi refuză să uite chipul boţit al somnorosului. Îi vorbeşte încet, într-un idiom uitat, cu subtitrare cotidiană. De ce, zice, aş face conversaţie aiurea, dacă n-aş cunoaşte toana dimineţilor? De ce, îi răspund, trebuie să decidem, de fiecare dată fără succes, ce a fost mai întâi, cafeaua sau gândul?

studenţii de carton

1. au la încheietura mâinii, în loc de ceas, o fiinţă argotică în costum de baie 2. salută bătrâneţea o dată pe săptămână, ca să înţeleagă cine sunt 3. cară prin oraş perne de aer boem, până se acreşte borşul gospodinelor în cămări 4. dacă zâmbesc, cerul se metamorfozează într-un colon iritat 5. hainele lor spânzură o idee despre lume şi viaţă 6. sunt frumoşi, pică frumos examene tot atât de frumoase 7. se scobesc în nasul virtuţii cu degete subţiri şi patetice 8. când scriu (sau tastează) munţii se mişcă din locul lor, cu tot cu testicole 9. dacă cer sfaturi ascultă ecoul în bălţile unde plutesc doar peştii personali 10. au o viaţă lungă, lată sau adâncă, consumă cafea, ţigări, toamne, ierni, primăveri şi chiar veri