lanterne şi nopţi îngheţate

Care este cea mai vociferată nevoie umană, în bezna nopţii, încremenită de ger? Unii ar spune focul cu flamă galbenă, roşie sau albastră ar fi soluţia optimă pentru descreţirea frunţilor. Alţii ar alege, din magazia tehnologică, cine ştie ce aparate complexe de generat căldură. Totuşi hârbul de ceramică în care era păstrat sâmburele de strălucire, acolo, în amintirea copilăriei, dilată pupilele sufletului şi alungă spaima şi încremenirea frigului. Gerul din noi concurează pretenţios cu mercurul din termometre. Dacă rămânem insensibili, dacă latura caldă a personalităţii noastre reacţionează la factorii externi şi se rătăceşte printre ei, e pentru că începem să uităm ce am fost şi minţim zilnic oglinda lui ce va fi. Dacă am dreptate, mergeţi şi verificaţi, deschizând fereastra (interioară). Să vedem dacă în noaptea aceasta s-au aprins focurile şi dacă lumea s-a adunat să se încălzească în jurul lor. E vorba de strălucirea gândului, e vorba de căldura unui cuvânt aprins.

cu buzunarul şiroind de secunde

Seturi de fotografii stau aşezate pe covor. Culorile s-au şters iar bucăţile de polaroid s-au făcut sferturi melancolice de adevăr. Primele semne ale confuziei se agaţă de cornul lunii. Cineva zice că fotografia asta a fost făcută la mare. Este posibil, aşa cum se poate ca borcanul plin de scoici să fie cules atunci. Într-o fotografie cu chenar de nisip, sare în faţa ochilor un zâmbet. E al meu? S-ar putea să fie aşa. E prea amar şi puţin ironic. Camera foto nu iartă dar nici nu păzeşte identităţile din umbră. Cel mai mult, însă, mă atrag fotografiile făcute din mers. Din mersul maşinii sau la pas. Imaginea se lungeşte şi se întinde leneş, ca o vietate de noroi. Unele imagini se impregnează în altele, de parcă ar fi colaborat luni întregi în cutia de polistier. Lumina autostrăzii trece brusc în cerul de aprilie, apoi se eschivează în bărcile sparte, pe lac. Cabana se aneantizează în braţele de răchită verde ale vacanţelor din anii care au trecut şi lasă urmă de adulmecat. Poveştile pot califica fiinţa noastră efemeră la infinit. M-am oprit din privit pentru că ceea ce fusese departe se apropiase în şoaptă, cu buzunarul şiroind de secunde fericite.

puţin praf în ochi

Detaliile perfecţionează mereu, dar perfecţiunea nu se confundă niciodată cu detaliul.

Suntem în viitor şi iată că eternul azi încă mai stăruie în verbul "a fi".

Ereziile de ieri sunt adevărurile de azi şi rutina de mâine. Obişnuiţi-vă gândul.

În ziua de azi, norocul este întâmplător iar fericirea o vocaţie.

Orice om îşi construieşte mesajul pornind de la forţa de expresie a unui banal desen.

Trebuie să crezi în Dumnezeu pentru a te încrede în oameni.

Aparenţa este haina sofisticată a personalităţii umane. Păcat... Gradul de uzură este semnificativ.

În orice fotografie, inteligenţa devorează lumina şi lichefiază întunericul.

Într-o fotografie suntem cu toţii mai bătrâni.

România din noi

Până la capătul oraşului poţi folosi autobuzele albastre. Acestea înoată prin nămeţi cam la o jumătate de oră odată. Călătorii, un fel de saci de cartofi ponosiţi, se înghesuie teribilist şi disperat, să ocupe un loc în nenorocirea strâmtă, mirosind a transpiraţie şi convalescenţă. Se poate urca şi în spate, aşa că nu am stat pe gânduri. Graba e necesară, atunci când necesitatea nu mai e un moft. Din păcate, aparatul de taxat nu funcţiona, indicând un "error 35 critic", aşa că toţi cei 11 călători ne sprijineam unii de alţii, bieţi idioţi înfriguraţi, cu biletele necompostate boţite între degete. La prima staţie am făcut loc altor 6 nenorociţi. La staţia a 2-a, am primit, în brânci încă 4 şi bonus, 2 controlori bine hrăniţi, cu feţe de cretini iremediabil. Unul, cu şapca trasă pe rândurile de la ceafă, înghesuie un adolescent şi constată că are un bilet nou necompostat, abia cumpărat. În aceeaşi situaţie se mai află cel puţin 15, dar tâmpul vede doar puştiul cu palton negru. Un domn amabil întinde un pumn de bilete către aparatul de taxat din faţă ( singurul care funcţiona), apoi, din mână în mână, acestea se întorc la destinatar. Toţi "transfugii" respiră uşuraţi: au în sfârşit biletul compostat. Nimeni nu mai e atent la puştiul presat să plătească amenda. Toţi îl ignoră. Pe scurt...m-am apropiat de cretin şi m-am prezentat (în disperare de cauză) explicând situaţia, încercând să-l salvez pe copil. Cretinul cu ceafă, mesteca o gumă şi gingiile lui de carnivor lăsau de înţeles că prada nu are cum să-i scape. Mă trimite la ce-avea maică-sa mai scump pe lume, atunci când s-a decis să-l fete... şi a chemat ajutoare. Neputincios, m-am trezit într-un autobuz aproape gol. Mai erau 2 staţii până la capăt şi a trebuit să cobor şi să renunţ. Pe una din reclamele de marketing ale firmei de transport urban am apucat să mai citesc ceva de genul....pentru siguranţa confortului dumneavoastră...sau poate mi s-a părut!

măceşe de ianuarie

Ninge. Vestea urcă scara oraşului, făcută din frânghii de cânepă. Ferestrele s-au micşorat şi fumul dublează cu efect urmele de bocanc pe cer. Cu grijă să păşim. Păsările au rămas puţin agitate, cu zborul cald, interior, acolo, în răscrucea de apă a destinelor noastre. Cerul picură în background un strop de miere topită şi, dacă privim în sus, trupul tuturor speranţelor primesc forme, în pliuri de căderi repetate. Şi iarăşi ninge. Măceşul cu sufletul acru face hipotermie, iar pielea galbenă a fructelor sale uscate îmbătrâneşte vertical pe coame de viscol. Şi iarăşi ninge.

Jacques Brel, staţia terminus

În staţia lui 82, călătorii se descoperă, indiferent de vreme. Nu pentru că refugiul tramului s-ar distinge de porţiunea carosabilă şi nici pentru că numele acestui loc impermeabil ar evoca ceva. Alta e ciudăţenia. Tramurile şi autobuzele flamande opresc în această porţiune înaltă a oraşului, aproape de Altitude 100, destul de rar, iar la nici 20 de metri de locul în care ai coborât se deschid, în dreapta şi stânga, prăpăstii de ceaţă şi ploaie. Bruxelles se întinde cuminte şi misterios la picioare. Urci panta şi simţi nevoia să te opreşti, oricât de odihnit ai fi, rezemându-ţi coatele de balustrada protectoare. Dacă ciuleşti bine urechea, afli de la bătrânul oraş istoria melodioasă a unui chansonetist beat, cu dinţii strepeziti şi gâtlejul încordat, care ţine "la-ul" în palatin minute întregi. Aţi ghicit. Nu e nimeni altul decât Jacque, marele Jacques Brel. În prăpastia de sub paşii mei, din fuioarele de ploaie rece se ţese un cartier. Vraja acompaniază muzica până la epuizarea vocii. Se văd automobile în umbra violetă a mijlocului de secol, se ghicesc anii războiului, iar caldarâmul pieţelor se umple de zgomotul paşilor. Te trezeşti buimac, când sunetele se retrag în prăpastia magică, iar lângă tine observi un alt călător hipnotic, cu buze portocalii şi pupile dilatate. Cu siguranţă muzica lui Jacques înoată în fiinţa lui speriată...şi zâmbeşti complice.

macarale, macarale...

Vorba cântecului.... Ce mai urcă în cer vârful lor mare... sau mai ales cu cine? Blogurile seamănă cu şantierele de argilă. Unele mocirloase, altele sunt pline de bălţi incolore, altele visează la zgârie-norii din proiectul arhitectului, unele latră, altele miaună şi se transformă într-un manual de zoologie aridă, cu animale plictisite în cuşti. Informaţia dă cu piciorul scopului, pe un maidan al nimănui, într-un campionat plin de blaturi. Dacă ai nenorocul să stai în poartă, faci insolaţie, delirezi, aberezi şi apoi renunţi, înainte de a primi ajutorul de urgenţă. Dar, frumuseţea hilară şi cicălitoare a lumii virtuale e vitaminizată tocmai de această stare de lucruri. Ciudată şi arbitrară formă de căutare a sinelui prin alcătuirea unui blog. (Dar nu?) Asta e ceea ce contează...