amintirea de zmeură

Cel care nu înţelege puterea cuvântului construieşte castele de nisip. Ordinea lucrurilor , obişnuită şi calmă, avansează imaginea unei bănci, pe care se odihnesc stolurile de pescăruşi ale lumii. Nu, nu e o imagine maritimă ci una terestră, cu parcuri, tei şi poezie. La orele fragede ale dimineţii poţi însuşi această stare de spirit iar palmele ating iarba crudă, iar zmeură agită, în bucle, papilele gustative ale începutului de poveste. A fost odată....Iată intrarea în cetatea de piatră. Răspunsul ecou este ironic şi pe pe alocuri acrişor-sentimental. Vechea sală de curs a universităţii se îmbracă în chihlimbar, se eternizează, ferestrele îşi urlă tăcerea, paşii generaţiilor lovesc cauciucul alb de arborii trecuţi, printre frunze de septembrie şi lună de mai. Acolo sunt eu sau ei sau noi. Niciodată personajul nu va împlini sensul persoanei a doua, nici la singular , nici la plural. Tu, voi...sunt forme uitate într-un lan de zmeură, fără de care nu aş reuşi, poate, să gust realitatea lui azi.

zilnica prietenie

Evenimentele adună o vamă din fiecare căuş al zilei epuizate. Sunt fire dintr-o ţesătură fragilă, desprinse provocator, de care te poţi prinde cu uşurinţă. Ghemul se desfăşoară cuminte şi fără greşeală, firul trăieşte experienţa gravitaţiei şi devine labirint. Ieri a fost o zi strălucitoare, traducând în sincronie o poză cu prieteni: oameni despre care taci şi pentru care vorbeşti, în care priveşti, fiind privit, locul în care verbul încălzeşte şi adjectivul strănută. M-am reflectat incredibil în chipuri şi în pahare, am născocit şi am fluturat steaguri de mătase deasupra meselor. Spre seară eheee... am înţeles că primăvara e mai aproape, iar timpul a uitat să tragă zăvoarele în definiţia vârstei pe care o port.

cugetare în stoc

Floricele de porumb se aşează inspititor pe tava blogului. Filmul începe. Pe ecran, doi protagonişti se ceartă copios în replici scurte. Muşchiul feţei se crispează. Cei doi (bloggerul şi conştiinţa sa) construiesc un eseu platinat despre naturaleţe. Se conving reciproc şi se încaieră în nervi de abur existenţial. Fiecare realizează câtă docilitate este necesară pentru subzistenţa zilnică. Lentile de superficialitate se suprapun peste o realitate suculentă, dioptriile se amplifică. Apoi brusc, cad la pace. Cei doi interlocutori au convocat naturaleţea, au străpuns cojile de ou şi s-au născut a doua oară, realist. În fundalul peliculei, cineva sună insistent la uşă. Aceasta se deschide şi în interior pătrunde reprezentantul firmei de cosmetice. Poartă cu el ultimul model de bunăstare, pe mâneca căruia se poate citi: "Un cadru natural aduce natura la tine acasă!" Spectatorii aplaudă truismul idiot şi lăcrimează iremediabil.

atingerea

Când este vorba despre un oraş, mai întâi zărea se ataşează, ca un accesoriu, pe inelarul privirii. Robust, rece şi considerabil... Apoi imaginea echivalentă din vacantele surse ale libertăţii se suprascrie, inefabil. Nu e aşa? Lumina cuminte trenează peste cuvintele de abanos şi se odihneşte în staţiile-şantier ale metroului, acolo unde coborâm matinal, gândind că ceea ce trebuie să înfăptuim peste zi este intern şi descifrabil. Când este vorba despre timp, alegem de fiecare dată, cu emoţie, zăpada, pentru că e iarnă şi pentru că, de fiecare dată, zăpada se topeşte în palma noastră fierbinte ca un soare visat înainte de clinchetele firave ale primăverii. Uneori, în absenţa zăpezii, topim o altă zăpadă, imaginară, cu doruri cromatice în pleoapele obosite şi gesticulăm rotund un faţa unui chip absorbit, într-un rendez-vous incomod. Să nu uităm nici de albastrul obsedant, în care se vopsesc toate aceste clipe ( aici intră şi răgazul zilnic al respiraţiilor din tastele pătrate ale calculatorului) pentru că altfel nu am tresări lângă propria noastră umbră, am lua-o razna şi ne-am încorona mitologia individuală, crezând, Doamne fereşte, într-un Olimp al egoismului tutelar.

apologia Europei

Trăim pe un continent a cărui inimă bate inegal, în cel puţin două locuri diferite. Diformitatea principială a Europei nu ne transformă, însă, în fiinţe monstruoase, ci mai degrabă ne evidenţiază mândria şi impulsivitatea. Odinioară se vorbea mult despre diversitatea în unitate, iar obiectul dialogului se construia din mers, din cultura sau limba popoarelor aderente. Astăzi, din nou se activează problema jocului de imagine, pentru că instituţia în sine (Bruxelles ori Strasbourg) fabrică modele de bunăstare, aproape utopice. Românul înţelege din toată afacerea că se află situat preferenţial în mijlocul unei Cooperative de ajutor reciproc, la mersul căreia trebuie să contribuie şi de care să profite. Bucureştiul este subliminal. Înţelege ce vrea şi acţionează ca un ţăran leneş, pentru care foamea ţine loc de justiţie şi datorie. Trage chiulul cât poate, lucrează mai mult pogonul său de pământ, pentru că aşa l-a învăţat mama Constituţie. La gardul vecinilor găseşte prea des timp de o ţigare şi vinde prea uşor salcâmul din curte, pentru te miri ce. Europa tace şi-l priveşte. Îşi face o cruce lată, în timp ce camera mare şi primitoare a Consiliului se umple de duhoarea brânzei şi zerului strămoşesc.

lumea mea de ieri

Fiecare avem o lume de rezervă, pe care o utilizăm sau nu în situaţia decontului social. Adică, trebuie să recunoaştem, se prea poate întâmpla să ajungem la saturaţia lumii reale şi să facem din propria noastră rezervă afectivă (mai ales) sau cognitivă o situaţie de viaţă. Lumea ta de ieri e o solicitare continuă, un efort de întoarcere către memorie, după principiul lui déjà vu. Cui nu i se întâmplă? Unii rămân prizonieri în acest univers, alţii îşi definesc caracterul prin intermediul său, alţii solicită claustrarea între aceste hotare, imperativ date prin vârstă sau patologie. E fascinant să ai trecut. E dureros să nu poţi conta pe experienţa trăită, după cum e revoltător să te autoiluzionezi. Oricum am întoarce-o, trebuie să înţelegem că, undeva, timpul e prieten şi duşman. Figură de stil? Probabil certitudine. Extrag un radical din ziua de ieri, cum fac de fiecare dată, şi vă îndemn să vă întoarceţi mai des către voi înşivă, prieteni!

SEPHORA (între Sephos şi Tzipporah )

Pe treptele de marmură ale templului antic, în lumina albă a cetăţii lui Apollon, şi-au dat întâlnire doi termeni, cu surâsuri ironice de spiriduşi. Se spune că într-o astfel de situaţie, conlocutorii se salută clasic prin încreţirea sprâncenelor, înainte de a deschide gura. De fapt, orgoliul controla starea de spirit din scena mai sus amintită pentru că Sephos, a cărui frumuseţe uimise până şi zeii Olimpului, ieşise să-şi plimbe faţetele personalităţii. Din sens opus, cu o zare de oportunităţi psihice, apăruse, neaşteptat, Tzipporah, mândra vestală, desemnată să păzească poarta de intrare în casa zeului favorit. În greaca strămoşilor ahei, numele său însemna pasăre, al cărei cântec trebuia să se audă până în Creta, în nopţile cu lună, deşi, mulţi cârcotaşi spuneau că nu e aşa, că e doar o legendă. Oricum, un sâmbure de adevăr trebuia să existe. În cele din urmă mândrul Sephos, care prin nume aduna ideea universală de frumuseţe, a întâlnit privirea melancolică a Tzipporahei şi a căzut fulgerat. De atunci, cei doi merg împreună, lăsând în urma lor, în fiecare anotimp, o dâră suavă de parfum, pe care oamenii o adună cu grijă în sticluţe colorate, ca şi cum ar fi prins captivă eternitatea din clipa vieţii personale.