cartea definitivă

Ce titlu idiot! Mi-am aruncat ochii prin librării şi fără să vreau am găsit cuvântul definitiv aşezat în titlul unei produceri artistice. Cum adică "definitivă"? Cartea e o trecere pasageră a visului prin tulpina subţire a unui fir de soc. Abia dacă ajunge să arhiveze falezele de nisip ale subiectivităţii. Căderea e maladivă, se macerează în cerbicele călător al cititorului, şi nu e sigură, e arbitrară, nicidecum definitivă. O carte va continua întotdeauna, cu ecou, pe stradă, în metrou, în salutul frumos al debutanţilor. Definitive sunt zilele de ieri pentru că substanţa lor e dozată, a fost petrecută şi urcată în stele efervescente. De aceea e bine să ne căutăm în cărţi, iar când obosim, să mai ridicăm privirea către cerul nopţii.

desene pe asfalt

Vă amintiţi desenele pe asfalt, în lunile de vară, când totul pare terminat într-un produs mondial şi valabil în tot ceea ce eram? Cu siguranţă că da. Brusc se mai înteţeau atunci furtunile printre ramurile parcului, iar apa cerului înnegrea tot ce realizasem cu migală. Speriat şi întrebător, înţelegeam ce diferenţă albă şi nemiloasă este între o dimineaţă plină de soare şi o amiază răutăcioasă cu nori şi zădărnicii. Astăzi desenele pe asfalt şi creta colorată, primită în trusa de premiant, s-au răsucit în fire de iluzie, din care, apoi, s-a ţesut nepăsarea. Sau poate, într-o altă gară cu parcuri năduşite de caniculă, mai aşteptăm ceva. Uităm de laptop, sacou şi cravată, iar din maldărul acesta de obiecte inutile răsar mii de capete, cu feţe absorbite, întrebând în stânga şi-n dreapta despre tema unui vechi concurs: desene pe asfalt.

retro

Mă gândesc într-un cerc, în formă de muşcătură, mereu fără parţialitate sau repetiţie. Şi nu sunt ultimul, ci primul din coada ultimului. Nu mai ştiu ce timpuri erau. Alegeţi voi o durată şi eu vă voi spune că e bună. Lumile ce se ciocneau la capete (ca în poveste) închideau ochii o clipă, apoi se aruncau în picături de ploaie, ca într-o minciună caldă şi convenabilă. Dacă aţi ales clipa, trebuie să ştiţi, de la bun început, că e singurul lucru obiectiv care se poate realiza cu măsură vieţii voastre. E aşa, pentru că efortul de a lega sensurile în batista boţită a amintirii e formă şi nu ideal. Se caută în buzunarul de la piept un pumn de firimituri, aşa cum se caută obiecte uitate într-un pod de casă. E linişte. Trebuie să credeţi. Multă linişte, care inhibă şi refuză cuvintele. Uite-aşa, a apărut gândul şi m-am trezit arătându-i o copertă de praf, în semn de bun venit.

dionisiac

Călătorim. Ceruri în bagaje de mână purtăm adesea, zâmbind altimetrului. Viaţa înainte, o dungă cu suflet, tresare, pulsează, se adună şi se răsfiră. La un colţ de stradă, un copil cerşeşte, cu mâinile în buzunar, o bucată de copilărie. Noi mergem mai departe, lăsând pe nisip urme de şenile şi fum. Suntem în mişcare şi mutăm fiinţarea în ere paralele, care alungă prelung clipele din ceasul de buzunar.

Places in Paris - From above timelapse from Emeric on Vimeo.

amintirea de zmeură

Cel care nu înţelege puterea cuvântului construieşte castele de nisip. Ordinea lucrurilor , obişnuită şi calmă, avansează imaginea unei bănci, pe care se odihnesc stolurile de pescăruşi ale lumii. Nu, nu e o imagine maritimă ci una terestră, cu parcuri, tei şi poezie. La orele fragede ale dimineţii poţi însuşi această stare de spirit iar palmele ating iarba crudă, iar zmeură agită, în bucle, papilele gustative ale începutului de poveste. A fost odată....Iată intrarea în cetatea de piatră. Răspunsul ecou este ironic şi pe pe alocuri acrişor-sentimental. Vechea sală de curs a universităţii se îmbracă în chihlimbar, se eternizează, ferestrele îşi urlă tăcerea, paşii generaţiilor lovesc cauciucul alb de arborii trecuţi, printre frunze de septembrie şi lună de mai. Acolo sunt eu sau ei sau noi. Niciodată personajul nu va împlini sensul persoanei a doua, nici la singular , nici la plural. Tu, voi...sunt forme uitate într-un lan de zmeură, fără de care nu aş reuşi, poate, să gust realitatea lui azi.

zilnica prietenie

Evenimentele adună o vamă din fiecare căuş al zilei epuizate. Sunt fire dintr-o ţesătură fragilă, desprinse provocator, de care te poţi prinde cu uşurinţă. Ghemul se desfăşoară cuminte şi fără greşeală, firul trăieşte experienţa gravitaţiei şi devine labirint. Ieri a fost o zi strălucitoare, traducând în sincronie o poză cu prieteni: oameni despre care taci şi pentru care vorbeşti, în care priveşti, fiind privit, locul în care verbul încălzeşte şi adjectivul strănută. M-am reflectat incredibil în chipuri şi în pahare, am născocit şi am fluturat steaguri de mătase deasupra meselor. Spre seară eheee... am înţeles că primăvara e mai aproape, iar timpul a uitat să tragă zăvoarele în definiţia vârstei pe care o port.

cugetare în stoc

Floricele de porumb se aşează inspititor pe tava blogului. Filmul începe. Pe ecran, doi protagonişti se ceartă copios în replici scurte. Muşchiul feţei se crispează. Cei doi (bloggerul şi conştiinţa sa) construiesc un eseu platinat despre naturaleţe. Se conving reciproc şi se încaieră în nervi de abur existenţial. Fiecare realizează câtă docilitate este necesară pentru subzistenţa zilnică. Lentile de superficialitate se suprapun peste o realitate suculentă, dioptriile se amplifică. Apoi brusc, cad la pace. Cei doi interlocutori au convocat naturaleţea, au străpuns cojile de ou şi s-au născut a doua oară, realist. În fundalul peliculei, cineva sună insistent la uşă. Aceasta se deschide şi în interior pătrunde reprezentantul firmei de cosmetice. Poartă cu el ultimul model de bunăstare, pe mâneca căruia se poate citi: "Un cadru natural aduce natura la tine acasă!" Spectatorii aplaudă truismul idiot şi lăcrimează iremediabil.