biciclete la Deauville

Intrarea în primăvară e celebrată substanţial pe coasta de N. a Franţei, mai ales în salba de staţiuni care începe cu Cherbourg şi se termină cu Boulogne-sur-Mer. Zmeele se înalţă, pistele de bitum strălucesc, vântul rece usucă buze şi chipuri vesele, timpul împarte sferturi de măr roşu, turiştilor rătăciţi. În tot acest vacarm volitiv şi singular, bicicleta (cu 2 sau 3 roţi) ajunge să justifice plăcerea de a lăsa în urmă greutatea anotimpului înzăpezit. În orizont cad valurile de ceaţă, cristalul gheţii se năruie, marea se înconvoaie, iar frunţile transpiră. În tot acest timp marea se retrage straniu, pe tălpi de plumb, lăsând crevasele nisipoase descoperite, pentru paşii mei şi vocile pescarilor din Calais.

macii sau gustul de sinteză

Copiii fluierau prin lanul de grâu. Un arbore înfipt în oceanul de spice păstra o tăcere bizară. În toată adâncimea şi lăţimea tăcerii lui, cerul albastru construise o catedrală de vocale. Doar crengile uscate, lovite de trăsnet scrâşneau, acoperite de valuri verzi, de parcă, toate iluziile rustice ale Terei se agăţaseră, subtil, aici şi acum. Deodată, macii stropiţi de umbră, începuseră să legene semnele singurătăţii, aleatoriu, ridicându-şi floarea roşie ca o promisiune îmbâcsită de opium (ar fi zis bătrânii). Copiii continuau să fluiere un cântec patriotic, prin lanul de grâu. Copacul, ca o seceră uscată de rugină, se încovoia încăpăţânat. Macii, de atâta nepăsare, visau să se adune odată şi-odată în snopi şi să lovească, cu forţa unui ciocan, suma tuturor olfacţiilor terestre.

trei,doi,unu

Era o vreme când cinematografia se arunca în braţele unor spectatori conştiincioşi, cu decenţa unei prietenii de-o seară. O idee despre umanitate tresărea în scame de indulgenţă, iar estetica urca o scară virtuală a lui Celsius, împreună cu aplauzele spectatorilor. "Eu când vreau să fluier, fluier" (regizor Florin Şerban) este filmul care cere premii. Nu cred că poate premia anumite gusturi dar le poate fluiera cu două deşte' în gura ştirbă a societăţii româneşti. Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l odihnească avea o vorbă: "orice mână întinsă spune o poveste" (replica personajului din Filantropica lui Nae Caranfil). Mâna întinsă către "Ursul de aur" berlinez spune o poveste despre mocirle sociale, în care s-au topit, iremediabil, speranţele. Nu pot aplauda. Rămân ţintuit în scaunul sălii de cinema şi gândesc că varianta 3D a peliculei, dacă ar fi existat, m-ar fi proiectat, şi mai adânc, în acelaşi univers noroios, în care se ţin "lecţiile de înot", de la moştenirea lui Ceauşescu până la filmele lui Mungiu.

despre ploi

Picăturile, cu degete ascuţite şi lichide, strecoară în lut şi respiraţie o idee simplă despre identitate. Este seară, apoi noapte şi dimineaţă. Cineva face şi desface, jucându-se de-a geneza. La început a fost aşteptarea, acoperită de mările braţelor întinse. Şi, pentru că nu puteau stărui în viaţă cu eternitatea în desagă, mările au primit în dar o pereche tânără de ploi. Aşa a fost la început... Astăzi, braţele au dispărut din oceane şi s-au mutat pe străzi. Geneza a devenit capitol într-o carte Sfântă, iar ploile bătrâne se aruncă pe parbrizele comode ale secolului 21, cu indignare. Parcurile de la fereastra camerei mele se înghesuie într-un gând trist despre toamnă şi mi se pare zadarnic efortul de a cumpăra, astăzi, flori de primăvară.

un fel de orar

Săptămâna e învăluită în etichete. Doamne fereşte să le încurci! Unele au termene expirate, pentru că au semnificat ceva altundeva, în altă ţară, în altă vârstă sau epocă. Ziua de vineri mi se pare a fi cea mai volatilă, purtând un cod de bare inutil. Atunci se întâmplă, de obicei, o sumă de lucruri la care am visat întreaga săptămână, uneori întreaga lună. Am auzit multe voci care amânau pentru vineri parafarea documentelor personale în tuşul gros al vieţii, adică rostuirea ieşirilor în oraş sau consumul aerisit al timpului liber. Sâmbăta şi duminica scot în evidenţă prizele de conectare. Atenţie, se încarcă bateriile!...şi noi decidem decuplarea parţială sau totală. Ziua de luni e responsabilă cu iluzia maturităţii, fiindcă avem nenumărate motive să fim importanţi prin ceea ce facem. Marţi e ceea ce suntem, în umbra a ceea ce am făcut în ziua precedentă. Miercuri echilibrăm sensurile pe cântare medicale, fiindcă e ziua îndoielilor şi a interogaţiilor retorice. Joi, în schimb, obosim să mai fim şi lăsăm altora sticluţele cu esenţe tari. Joi, aşadar, e ziua lor.

elemente de regie

Importante până la esenţă, atunci când e vorba de oameni, elementele de regie au o viaţă fluctuantă. Pot trezi furtuni în cotidianul mişcat al pozei noastre sau îndeamnă la compromis şi obedienţă faţă de situaţii şi evenimente. Regia e făcută să anticipe strălucirea unui moment şi oferă antidotul ridicolului. Cine nu şi-a imaginat, cu cel puţin 40 de secunde înainte, cum va fi la examen, interviu, rendez-vous, training, simpozion etc? A construit ,în secundele de care vorbeam, o machetă a situaţiei. A regiza nu înseamnă a orienta, în mod necesar, sau, mai grav, a ghici ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Referentul rămâne această capacitate magnifică a minţii de a trăi de două ori o situaţie, în culise, apoi direct în lumina reflectoarelor de scenă.

muguri

Hai să mai aşteptăm ceva timp! Primăvara s-a modernizat. Se lasă greu aşteptată, poartă blugi, părul vopsit, ploapele rimelate, iar pe tricoul 3 sferturi scrie mareeee... EMO IDENTITY. În ultima fotografie mesteca gumă şi făcea balonaşe. Acum este posibil să-şi aducă Ipod-ul şi să apară aiurită de ritmurile căştilor portocalii. Dacă vine la timp, să nu-i oferim flori ci un hamburger cu "de toate" şi mai ales să n-o privim în ochi. La cursul de mitologie am aflat că primăverii contemporane i s-a pus pata pe Hidră, aşa că, la Sărbătoarea Carnavalului veneţian de săptămâna trecută, s-a constumat în fiinţa aceea imposibilă şi că....şerpii din plete au făcut numeroase victime. Hai să mai aşteptăm puţin primăvara! Măcar până ce legenda asta penibilă se va topi!