mărţişoare

la mise en abîme

De la Velasquez citire: peisajele sunt forma rotundă a vieţilor noastre, rostogolită ca un bulgăre de zăpadă până în pragul casei devoratorului de artă. La mise en abîme este procedeul ideal de sugestie plastică a profunzimii. E o metaforă a prăpăstiilor interioare. Căderea în sine e regizată cu figuranţi muţi. Nimeni nu ţipă, spaima e convertită în euforie. Privesc anotimpul din calendare cum îşi umflă ploile şi luna printre firele de iarbă şi îmi amintesc de o altă simfonie. La rotirea de baghetă a dirijorului invizibil, zeul Vertigo şi-a părăsit identitatea scandinavă şi a înflorit ca un arbore. În locul firelor blonde de păr i-au crescut ramuri albe de cireş iar sprâncenele s-au arcuit ca nişte lanuri de levănţică, în orizontul umed al începutului de zi.

demitizarea lui Robinson

În acest interval de timp, SMS-ul înlocuise cu succes răvaşul din sticla lăsată în deriva oceanului, porumbelul călător şi chiar telegraful. Robinson, căzut din cartea lui Defoe, făcea plajă pe insulă, printre pet-urile de bere, cu etichetele putrezite. Din când în când, privirea sa resemnată ştergea orizontul ca o batistă folosită prea des, în timp ce turiştii veniţi să-l vadă, făceau semne cu mâna de pe cargourile de oţel. În celălalt colţ al insulei, Vineri se maturizase. Îi crescuse barba iar ochii se înroşiseră de băutură şi nesomn. Telefonul mobil stătea aruncat într-un bocanc a cărui talpă se uzase, înţepată de stâncile ascuţite. Mesajele scrise intrau frecvent, semnalând curiozitatea turiştilor. De pildă, în ultimul mesaj, cineva dorise să afle cu ce parte a corpului încep canibalii ospăţul...

mănuşile de mătase

Atunci când s-a născut, ziua a primit în dar de botez cele 3 perechi de mănuşi de mătase, aşa cum bine se cade unei intenţii de bun augur. Cei de faţă au început să comenteze în şoaptă. Unii spuneau că un dar atât de inutil, din partea unei ursitoare, nici că s-a mai pomenit. Alţii, mai reflexivi, găseau că rostul mănuşilor este simbolic, poate accesoriu pentru toanele oamenilor sau poate obiect estetic de admirat în anuminte momente. Cert este că nimeni nu avea dreptate. Mănuşile erau ascunse într-o cutie veche, de carton, peste câteva fotografii îngălbenite. Zilele care se urmăreau cu repeziciune semnau, la apus, un testament de vată, pe care adăugau, ritualic, perechea de mănuşi de mătase.

antagonisme

Uşile s-au trântit la furtună, iar geamul de astă vară s-a spart în mii de cioburi. Sub balconul dezafectat, două pisici îşi miaună primăvara, într-un şlagăr pasional. Doamna Riouz mi-a oferit 5 bulbi de lalea şi mi-a zâmbit. Asta nu poate fi decât un semn de topire a zăpezii, acolo, pe continentul dumneaiei. Apoi, totul a reintrat în normal. Metroul trecea cu roţile de pâslă pe lângă aşteptarea oamenilor, vânzătorul de ziare îşi lustruia lentilele pătrate, înainte de a deschide mica gheretă, iar parcurile se umpleau de baloanele verzi ale ecologiştilor. Am privit calendarul câteva clipe şi am rămas cu gura căscată: peste două zile încep zilele lui martie.

inima de hârtie

Nu bate regulat. Şi nici puls nu există. Tensiunea normală este oscilantă, în funcţie de numărul silabelor şi de cantitatea temerară a figurilor de stil. Când poezia face febră, inima de hârtie intră în grevă. Nu mai vorbeşte, caută să răstălmăcească tăcerile violacee din parc şi capătă insomnie. Ideea vine atunci în ajutor şi o aduce pe linia de convalescenţă cu vestita ei acuarelă. Inima de hârtie e de împrumut. E vizibilă în orice buzunar de la piept şi activează minele de pix ori tastatura laptopului (după caz). Dacă nu o auziţi cum bate, lăsaţi baltă orice altă preocupare şi faceţi o caldă reverenţă în faţa razelor de soare. Atunci, în secunda următoare, sistola se va topi în timpane şi viaţa voastră se va prelungi cu încă un anotimp.

un popor de scaune

Toate scaunele locuiesc într-o ţară în care gestul de a te aşeza este o limbă de comunicare. Dai semne că eşti obosit, e de-ajuns. Se găseşte oricând cineva care să ofere un scaun ori să te întrebe despre comoditate sau despre intenţia de peste zi. În această ţară, cei mai ciudaţi sunt indivizii cu scaun la cap şi cei care ocupă, simultan, două scaune. Aceştia nu te salută, atunci când îi întâlneşti. Ei sunt concentraţii sistemului. Dacă ar face-o, s-ar prăbuşi jumătate de lume, de aceea e bine să nu se vorbească despre ei, să păstrăm secretul! În ţara scaunelor e plăcut să aştepţi. Chiar dacă treburile te presează şi ai vrea să depăşeşti momentul, trebuie să înţelegi că e foarte plăcut să stai aşezat ore întregi. Te poţi gândi la orice, atâta timp cât ai răbdare. Pe scaun lumea nu se odihneşte ci trăieşte şi respiră în altă realitate. Este locul în care poţi construi utopii şi te poţi debarasa de prejudecăţi. Sufletul poporului de scaune este nonidentitatea şi nimic mai mult. Câtă modestie!