parcul cu lei

În parcul cu lei se organizau, la începutul secolului al XIX-lea ,întrunirile publice pe teme de cultură generală. Respectul pentru timpul robust, fără ispite tehnologice, mă fascina. Oratorul ridica vocea peste un pâlc de plimbăreţi, foşnetul rochiilor înceta iar domnii, în sacouri vişinii, aprindeau pipa, la apusul soarelui, aproape filosofic. Doamne, câte nu învăţai în parcul cu lei! Ideile se digerau intens şi civilizat peste aleile ude ale nopţii, la pas mărunt, iar vocile altora trezeau melancolii de local şi bârfă nevinovată. După conferinţa ad-hoc, parcul se rarefia de prezenţe, iar peste umăr, vedeai leii de piatră scuipând în sus apă, printr-un şuvoi răcoritor de erudiţie.

dimineţi optimiste

Alerg! A şasea săptămână distilez în plămâni aerul sărat al mării, pe falezele cuminţi ale răsăritului de soare, fix pentru acelaşi sfert de oră. Nu suport căştile şi nici bentiţa de alergător din cauza transpiraţiei şi a retorismului. Da, aţi auzit bine,... a retorismului. Alerg şi deschid interogaţii, aşa cum aş rezolva un rebus complex, în compartimentul de tren. E un obicei păstrat din copilărie. Ştiu! Cel mai dificil e să construieşti întrebările şi nu să oferi răspunsuri. În minte, procesul contrucţiei interogative descarcă zeci de posibile răspunsuri! Alerg şi construiesc interogaţii despre cer, apă, ocean, soare şi clipe şi mi se pare, nu ştiu cum, că marea rotire a lumii se micşorează în gestul meu interogativ, asemeni unui ecosistem mărunt, dependent de marele recif numit viaţă.

timpanul lui Beethoven

Simfoniile mărunte, învelite în cojile simplităţii zilnice, nasc marile capodopere. Maestrul ştia lucrul acesta şi aduna în simpatie tot felul de borcane ciudate, în care depozita impresii, senzaţii de teama amneziei. Se visa în mijlocul unei simfonii, rotind furtuna sonoră în mijlocul lumii, printre perechile de zei plimbăreţi. Şi spaima se hiperboliza, atunci când o notă de pian o lua razna. Maestrul apăsa clapa, în Mi bemol, de 80 de ori, cu ciudă, de parcă ar fi dorit să instituie o pedeapsă crâncenă, o penitenţă pentru revoluţia anarhică a clipelor de graţie, ce urmau la pas mărunt, umbra geniului său.

cum se mai întorc paginile

Între două cărţi cu suflet distinct, trecerea se face pe o punte subţire, într-o unitate de timp relativă. Dacă ai dispoziţia necesară, întorci o nouă filă, la vânătoare de substanţe indicibile. Dacă nu, paginile rămân neîntoarse, căci substanţa lor eşti tu, multiplicat în sute de faţete ale realităţii. Şi-atunci mi-a venit ideea personalităţii personajului. Cât din ceea ce reprezintă acesta în spaţiul ficţiunii, prinde viaţă, capăta reprezentare prin lectură? I-ar trebui cititorului o pereche de pantofi narativi să înţeleagă personalitatea eroului său, la întorsul paginii, printre evenimente şi descrieri.

fragmente din romanul cu nume de blog

Rutina zilelor săpa în albia călduţă a stărilor de indiferenţă măcinând golul dintre mine şi ceilalţi. Noaptea însă aprindeam toate vieiozele din cameră şi ieşeam în stradă să înving întunericul. Întorceam capul uimit spre casa cu numărul 14, împrejmuită cu gard verde şi poartă de lemn de stejar. Şi-atunci eram fericit şi generos cu mine însumi, dăruindu-mi întreaga satisfacţie a triumfului asupra serilor de melancolie imbecilă. Venise un vânt rece din nord şi nu mai puteam deschide ferestrele. În bibliotecă era bine. Braţul albastru al Simonei se încolăcea de visele mele, umflându-se ca un fluviu îngheţat şi adânc. Gura ei mirosea a levănţică iar pielea strălucea. Nu mă lăsa să întorc capul în prezenţa ei şoptită. Atunci închideam ochii şi ascultam foşnetul rochiei, şi cântecul până mă trezeam din somn. Alteori tâmpla ei se lipea strâns de a mea şi unghiile, nefiresc de ascuţite, se înfingeau în părul meu.Vroiam să zâmbesc dar inutilitatea gestului era atât de mare încât renunţam. Simone, sunt convins că recupera fiecare gând, pentru că, în clipa imediat următoare, cu o mişcare înceată îmi pecetluia buzele, îmi lua capul în mâini şi îmi apasă bulbii ochilor cu degetele moi. Apoi mă adormea aşezându-mi sub fruntea căzută o palmă sau un un braţ dezgolit. Mă trezeam spre dimineaţă cu ochii apoşi, privind calea către poarta casei cu verandă, apoi către stradă şi către cer.

muzeul figurilor de ceară

Dacă la intrare eşti surprins, năucit de culoarea literelor de pe afiş, dincolo, în încăperea labirint a muzeului, lucrurile primesc o fascinantă utilitate. Întotdeauna, atunci când un obiect sau o imagine frizează viaţa, e sigur o chestiune de utilitate. Până acum viaţa, în interiorul coordonat al începutului şi sfârşitului, semăna cu o idee, aliniată consecvent în plutonul unor noţiuni abstracte de tipul filosofiei, al libertăţii sau eternităţii, să zicem. Într-un muzeu viaţa caută să-şi trădeze prezenţa, să vorbească şi, mai ales, să convingă, să arate că nu s-a trecut în zadar, prin praful cel de-o vârstă cu bocancii voyageurului. Un muzeu al figurilor de ceară e o idee stearpă, fiindcă lungeşte în lentilele absenţei fizice, trupuri şi chipuri efemere. Cum aş putea să înţeleg zâmbetul lui Voltaire, altfel decât citindu-i cărţile? Chipul lui de ceară mă înspăimântă şi îmi topeşte, la focul reflecţiei, orice încercare de apropiere şi acceptare a spiritului său...

orar de zbor

Am uitat să vorbesc despre orarul de zbor! Cum intri pe culoarul proaspăt vopsit în Aéroport de la Ville, indicatoarele te îndrumă, insistent, către zona info, în care eşti rugat respectuos să te conformezi regulamentului. Zumzetul civilizat al aerogării este spart în câteva locuri, răsuflând aerul prin supape de zgomot. Cu siguranţă, pasagerii care se îmbarcă spre marele EST, ori niscavai africani zurbagii!... mi-am zis. Nu era aşa! Noul orar de zbor se afişase pentru 20 de secunde, pe marele ecran cu mărgele lichide, roşii, deasupra capetelor tuturor. A fost de-ajuns! Unii au văzut şi au început să ţipe! Alţii au pus mâna pe bagajele de cală şi s-au îngrămădit la punctele de control. Doi bătrâni şi-au aruncat bastoanele şi au întins pasul de parcă ar fi jucat , până atunci, o piesă de teatru! Într-un final, conducerea aeroportului şi-a cerut scuze. Se întâmplase ca operatorul de reţea să încarce în memoria electronică a panoului-afisier noile date,ce urmau să modifice, treptat, orarul de zbor. Şi-atunci mi-am amintit de lecţia "dacă e musai, trebuie să se întâmple taman acum".