lundi 15 mars 2010
noua ordine a lumii
zimţi de mânie
Cu înverşunare, urcam scările în forma cochiliei de melc. Lumina, în culoarea mierii, îmi încleia pleoapele. Până la etajul 3 numărasem atent, gândindu-mă la povestea ciudată a fostului locatar din imobilul nr. 12, care imaginase în apartamentul său o redacţie de ziar. La etajul următor renunţasem să explic motivaţia acestui om şi atenţia mea se îndrepta ( şi pentru următoarele etaje) către evenimentul trăit azi, în plină stradă, când a trebuit să recunosc că m-a lăsat memoria, în faţa unui chip adus din copilărie. Fusesem ridicol şi gândul acesta nu-mi dădea pace. Abia la etajul şapte respiraţia mea primise un ritm alert, aşa că am oprit puţin într-un palier semi-intunecat. Acolo am văzut liftierul, care tocmai îşi strângea sculele şi se pregătea să fie primul care încearcă mijlocul de transport recondiţionat. Şi nu ştiam dacă trebuie să-l salut...chiar nu ştiam!samedi 13 mars 2010
scrisoarea de piatră şi sticlă
A scris-o într-o toamnă, pe la mijlocul anilor '60, un chansonetist francez, cu propria sa viaţă. Dăruirea lui, printre anii strecuraţi ai carierei, aştepta să declanşeze un ropot de aplauze, instantaneu, în clipa când nimic nu mai putea fi întors, iar vocea lui va fi devenit ţipăt de lebădă. Aplauzele se înteţiseră, apoi liniştea aleilor din Père Lachaise îmbrăcase, ca de atâtea ori, haina albă a indiferenţei, măturând literele săpate în granitul lespedei. A plouat şi a nins peste flori, frunze şi turişti. Ultimii au generat o altă curiozitate, în priviri mai tinere, uitând să mai viziteze acest loc. Într-o dimineaţă de primăvară, florile de cireş au căzut. Atunci, lângă mormântul artistului s-a înălţat un trup de piatră, cu tălpile fixate într-un chenar mat, de sticlă. Semăna, de la distanţă, cu Discobolul, dar, în faţa torsului, găseai înţelesul unui personaj feminin cu braţul întins către farfuria ciobită a cerului. Chansonetistul zâmbea şi ... citea, în eternitatea lui, noutăţile din lumea celor care aplaudă şi încremenesc.vendredi 12 mars 2010
motiv de inerţie
Alegerea e o problemă de inerţie, uneori. S-a obişnuit să nu mai fie atent la tehnica de construcţie a unei idei. Fuga după substanţa şi strălucirea gândului e mai preţioasă. Dacă era invitat să vorbească despre o temă culturală îşi invoca elocinţa în frânturi de idei puternic personalizate, defilând pe un ponton de lemn, într-un spaţiu exotic. Aşa trebuia să se mixeze, gândea, din inerţie, pentru a face spectacol, străfulgerat de irişi imobili, primăvara asta, acum ca şi întotdeauna.călător în ideea de călătorie
Am venit cu inima strânsă în casa rustică şi privilegiată de amintiri. Era tot acolo, inconfundabil copleşită de prezenţa mătăsoasă a gazdei. Camera neschimbată, ca şi atunci când, obosit de mers, întindeam o batistă pe noptiera de pal maron, numărând cu emoţie pietricele albe din râul bunăvoinţei. Şi mai era ceva! Lumina cerului de aprilie care mocheta duşumeaua cu subtilitatea unei acuarele.În stradă, magazinele deschideau obloane de argint şi aluminiu, lumea se anima, povestind întâmplările asprului EST, cu uimire şi obrajii îmbujoraţi. Ieşeam din melancolie la o simplă strigare şi mă agitam în faţa mirosului de punch, în care cineva strecurase petale de magnolie. Atunci nu le ştiam rostul, acum fără aceste ecouri nu aş mai putea alcătui imboldul călător.
jeudi 11 mars 2010
umbre şi esenţe
Mi-am uitat umbra în salonul albastru-azur al primăverii. Cât e de ciudat să te salute pe stradă doar cei a căror viaţă s-a întins ca iedera pe fapele tale! Sunt oameni pe care i-ai învăţat ceva, într-un muzeu fără ceasuri, şi care privesc acum către tine cu atenţie de turist. Le este teamă de ridicol. Mie nu. Le citesc pe faţă melancolia şi dorul de face din plastilina amintirii un vis, aşa, ca odinioară. Eu ştiu că nu se poate şi le zâmbesc în faţă, cu uşoară ironie. Vântul primăverii le usucă buzele şi sperie tinereţea din chip, alungând-o, pentru o clipă, în verbul "a renunţa". Privesc spectacolul cu înţelegere şi eliberez timpul lor captiv în secolul meu de clipe sculptate. Pornesc către bibliotecă, grăbit, şi-mi promit să fiu mai atent cu umbra mea, uitată prea des în saloanele primăverii.

