trufia editorială

Apariţia unei cărţi este, cu certitudine, un semn de recunoaştere, asemeni unui tatuaj ideatic aşezat pe un chip anonim, cu trăsături obosite. O carte naşte categorii, un soi de valize transparente în care îţi aşezi sufletul şi identitatea. Nu e uşor să accepţi statutul de autor! Principial cauţi să-ţi defineşti sinele o viaţă întreagă iar cartea poate începe cu ceea ce semnifici la un moment dat. Ea este un shortcut al drumului spre centru şi o ispită de negociere cu propriul tău caracter. Iată 5 motive care pot anula trufia editorială:

1.conţinutul cărţii va deţine autonomia şi nu identitatea auctoriala
2.rostul cărţii este aprioric lectura
3. timpul tău este cheltuit psihologic de mintea cititorului
4. definiţia obiectului carte anulează ideea generală în favoarea unui punct de vedere subiectiv
5. coperţile unui volum sunt cele mai bune iluzii ale limitării

un buchet de istorii în Oraşul Luminilor

Sărbătorim, zilele acestea Francofonia! Un colaj sufletist de imagine, muzică, spectacol, deasupra căruia face semne de bunăvoinţă şi prietenie Limba Franceză, înconjurată de nobilii supuşi ai Domniei Sale. Uite, l-am zărit într-un colţ pe Voltaire, cu peruca lui căruntă şi zâmbetul ironic, aruncat din vârful buzelor! În salonul de ceai, un tip posac în redingotă, vorbeşte despre comedia umană tuturor şi oferă autografe pe şerveţele de masă, în culori violet şi orange. Baudelaire, poetul damnat al absynth-ului, citeşte în gura mare, de pe un astfel de şervet, numele lui Balzac. Toată lumea aplaudă! Chiar acum în salonul ambasadorilor au sosit Molière, Domnul de La Fontaine şi tânărul Chateaubriand. În spatele lor s-au adunat preşedenţii postbelici ai Franţei, cu emoţie, asemeni unor şcolari timizi, în prima lor zi de şcoală...

Micul cadou pentru prietenia Franţei : cărţi poştale de la începutul secolului al XX-lea înfăţişând Parisul, o capitală europeană în plină dezvoltare culturală şi economică. (sursa acestor fotografii: Anticarii bouquinisti de pe quais Voltaire, rive gauche de la Seine)

un sfert de ceas de primăvară

Între 20.45 şi 21.00 e primăvară. După ora 21.00, ziua face o remiză enervantă cu noaptea şi caută remedii naturiste pentru insomnie. În cele din urmă, ziua se face poveste, într-un sfert de măr, printre seminţele amărui. Dar seminţele nu pot fi ale zilei. Ele alcătuiesc o vitrină de promisiuni ce nu vor fi onorate în desfăşurarea zilei prezente. Sfertul de ceas de primăvară poate fi o viaţă de fluture, sau o viaţă vegetală sau, poate, o ploaie scurtă cu miros de praf şi poezie. Luna se rostogoleşte, deja, către forme mai puţin abstracte, după ce a fost pe rând cal, urmă şi trăsură nostalgică. Sfertul de oră a trecut, de parcă ar fi fost un secol, suficient timp pentru rescrierea textelor Biedermeier. Undeva, într-un colţ de lume, un poet cu minţile rătăcite bânguie o definiţie, ceva reactionar, anticlasicism şi are iluzia eternităţii într-un sfert de ceas de primăvară.

orhideea din palmă

A cunoscut-o pe Yoko, păpuşa de porţelan despre care vorbeau la seminarii orientaliştii. Călca pe pavajele clădirii de piatră roşie cu pasul repezit şi mâinile împreunate în faţă. Purta o rochie albă, europeană şi părul răsucit, la spate, pe un beţigaş de bambus, un obiect gingaş, aşa cum văzuse la magazinul de nimicuri din parterul mall-ului. La primul salut zâmbea, la al doilea înclina bărbia în jos. Dacă insistai, vorbindu-i de o livadă de cireşi în floare, se ghemuia pe o bancă din parc şi începea să plângă. La început crezuse că ăsta e un semn de slăbiciune şi că, undeva, dorul de casă e o rădăcină dureroasă în timpul ei strămutat. Treptat, însă, înţelegeai că picăturile sărate din pleoape stropeau cald şi timid o orhidee. Da, asta era: orhideea aşezată în palmele făcute căuş!

de la musique

spuse şi scrise

La un concurs de animale, în cadrul unei sărbători agricole, s-a afişat programul:

- ora 10.00 - prezentarea invitaţilor.

- ora 12.00 -prezentarea animalelor..

- ora 14.00 - masa comună.

Anunţ:

Căutam un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.

Vând maşina de cusut mână şi picior.

Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis.

În magazine:

Nu servim minori sub 18 ani.

Avem ciorapi de femei lungi.

Nu trimiteţi copiii la umplut cu sifoane.

Românism:

- Alo?

- Da!

- Institutul internaţional de astrofizică, spectroscopie nucleară, prospecţiuni intergalactice, studiul quasarilor şi determinarea universurilor ciclice cu structura toroidală?

- Da, noi suntem!

- Cu Gogu de la cazane, vă rog.

joc de dame

Nu e un joc pentru trecerea timpului prin urechea acului. Şi nici un joc de strategie. Mai degrabă, jocul de dame e un tabiet şi seamănă izbitor cu obiceiul de a bea ceaiul, începând cu prima secundă a orei 17.00, a fiecărei zile. E rezonabil să vezi în parcul Monceau, în primăvara anului 1908, o damă între două vârste, rotind mânerul de fildeş al umbrelei de soare, la pas domol. Ochiul contemporanului nu bagă, însă, de seamă, că doamna se opreşte adesea, lasă privirea în pământ atunci când primeşte salutul unui trecător şi că ţine în mănuşa de mătase, mototolit, un petec de hârtie. Peste câteva ore, jocul damei se mută în Tuillerie, aproape de Carusel, pe o bancă vopsită în verde, chiar în dreptul vânzătorului de ciocolată. Doamna nu are un chip agreabil, iar perechile care-i trec prin faţă grăbesc pasul. Fix la orele 19.00, dama urcă într-o trăsură cu boruri de culoarea vişinie şi se face nevăzută. A doua zi scena se repetă, fără cusur, a treia zi la fel. La fel întreaga vară, până în septembrie. Un timp mă plictisisem să observ, aşa că mintea căuta alţi coclauri. Într-o zi ploioasă, însă, în parcul Monceau s-a întâmplat ceva. În faţa mea, un buquinist se odihnea, lângă o cutie de carton plină de cărţi. M-am oferit să-l ajut şi a acceptat ştergându-şi broboanele de sudoare. Tot drumul nu a comentat nimic, iar la despărţire mi-a oferit o carte poştală, în care, surprins am regăsit chipul damei, neschimbat, rece,aşa cum mă obişnuise privirea. În litere mici, la baza fotografiei puteam desluşi: ici on garde le sens du bovarysme...