ziua de azi

o ficţiune ingenuă

Am terminat cartea lui Patrick Roegiers! Romanul La nuit du monde presupune o întâlnire imaginată între doi mari scriitori ai secolului trecut, primăvara lui 1921, în Parisul distorsionat de ecouri şi valenţe culturale. Marcel Proust şi James Joyce ajung să discute pe terasele hotelului Ritz despre viaţă şi rostul literar, în umbra celebrităţii. Interesant e că fiecare îşi arogă un drept subiectiv, personal şi curajos în modul de a explica ideea construcţiei romanului din materialul comun şi, uneori, cenuşiu al realităţii. Marcel Proust a căutat să descopere timpul pierdut, consecvent într-o amintire mereu stilizată iar Joyce a făcut acelaşi lucru în Irlanda sa natală, prin ochii unui personaj pitoresc. Perspectiva cărţii este un bilanţ rotund, răsărit deasupra unor biografii agitate iar, pentru o clipă, admiraţia cititorului devine obiect de reflecţie.

cine începe cu cine

Atunci când începi să urci o frunză e dificil. Nu e greu, însă, atunci când frunzele ţâşnite din seva primăverii te acceptă într-un spectacol cu regizor anonim, când trebuie să aşezi pe scenă, sub ochii altora, timpul tău în haine de clovn. Important e să realizezi că faci parte componentă din reprezentaţia enervantă şi egoistă a firii şi că sensul tău de mers către viitorul apropiat poate fi indicat prin săgeţi, melci ieşiţi din cochilii sau parfum misterios de liliac în floare. În sala de spectacol nu se aud aplauze, de parcă ai juca pentru tine, într-un decor familiar, sub lumina reflectoarelor. Credeţi că nu e bine? Oare... Un actor mi s-a destăinuit şi mi-a spus că senzaţia, pe scenă, e aceea a unui înec (figurat vorbind) în lumina vâscoasă şi galbenă a unui butoi cu miere. Mi-a plăcut senzaţia şi vorbele actorului şi l-am aplaudat. Nu-mi mai amintesc titlul piesei în care a jucat, dar ştiu că era ceva cu acvarii, vise şi castane coapte în soba bunicii.

rurale - expoziţie fotografie

arhitectura florii de cireş

Nu e modernă... nici clasică nu e! Poartă colonade răsucite cu articulaţii obtuze în raza de soare, astfel încât privirea noastră să lege parabole suple, în aerul primăverii. Arhitectura florii de cireş sperie. Atât de fragilă, îşi rotunjeşte marginile de temperatura serii şi poate, efemer, să ajungă la nefiinţă printr-o simplă desprindere, astfel încât, într-o bună dimineaţa, asfaltul să fie copleşit de culorile deschise. Totuşi să nu gândim negativist! Arhitectura florii de cireş are un avantaj superfluu : ea trece cu uşurinţă din privire în palme, apoi în suflet şi în cele din urmă construieşte cetăţi melancolice în sensibilitatea asprită de vântul contemporan, căci, nu-i aşa, casele se construiesc în prezent iar grădinile în trecutul selectiv al conştiinţei.

urbane

cerşetorul din Bercy

Căldura verii stăruia în acel sfârşit de septembrie şi unele voci căutau să convingă asupra unei vinovăţii publice, comune, numită cu fascinaţie "încălzirea globală". Nu căutam să înţeleg şi să-mi asum, la acea vreme, o astfel de perspectivă, pentru simplul motiv că anotimpurile se amestecau pe străzi, în suflete şi aiurea, fără să mai caute în rutina noastră cotidiană motive de îngrijorare. Abia traversasem Le Pont Bercy, cu pasul încet al călătorului obosit, privind curios profilul celor patru clădiri ale Bibliotecii François Mitterand, printre două perechi de adolescenţi gălăgioşi, istorisind păţaniile de peste zi. Pe Sena, trecuse în viteză, şalupa albastră a jandarmeriei, lăsând în urmă valul înspumat şi dungat ca o suliţă albă, înfiptă în zenitul ceţos al cartierului sportiv. Am ţinut, apoi, malul fluviului până ce cheiul îşi închidea aleile în strada principală, măturată de umbră şi soare. Pe o bancă, un cerşetor cu fruntea roşie, bronzată în mai multe reprize, adormise. Chipul inspira o seninătate caldă, cu ochii adânciţi în somn şi barba căruntă, iar mâna stângă aduna la piept o carte în coperţi colorate. Nu puteam să citesc titlul, dar imaginea mi s-a părut magnifică! Am gândit, atunci, că rostul acestui om împrumuta o părticică din acest obicei de a frunzări cărţile, în tihna amiezii, lângă un pod parizian. Nu aceeaşi posibilitate ar exista în Estul autohton, unde sărăcia aruncă haina mândriei şi se prosteşte grotesc pe străzi, în parcuri şi pieţe. Cerşetorul lor mai are o şansă de reabilitare, mi-am zis, şi se apropie mai mult de o sofisticată sfinţenie.... Click pe fotografie....