primăvara, eu şi pumnul de stele

Nu cer permisiunea nimănui, mi-am zis, şi am păşit curajos în somnul raţiunii. Sub malul meu de odihnă, o gaşcă de poeţi făcea foc de tabără, lustruind lirele de alamă cu piatra ponce. Am îndurat zgomotul până la obişnuinţă. În stânga stele, în dreapta noapte. Am continuat să merg şi primul gând a fost măgulitor. M-am felicitat atunci când am refuzat biletele la ultimul film al lui Francis Ford Copola, zicând că elementele de butaforie sunt cărate cu spinarea din realitate până în poarta casei mele. Ce bine e să laşi altora dreptul de a face contabilitate! Şi, cum vă spuneam, stelele erau singure pe boltă, iar trecerea mea era ignorată. Ce mai conta o sclipire în plus. Nu mi-era sete, pentru că primăvara era pe sfârşite, iar florile de câmp se treziseră din amorţire. Macii oscilau între aramă şi sânge, de-o parte şi de alta a drumului, iar privirea călătorului se verifica în teoria departelui. Eu şi primăvara eram, atunci, punctele de atracţie din muzeu. Şi Doamne, cum mai veneau stelele să ne viziteze...

în dulcele stil class-ic

Ovidiu, cântăreţul exilat, îşi pierduse pe ţărm broboanele transparente ale pleoapelor, singura lui avere, din care năştea, în fiecare seară un vers, pentru ale sale Triste Pontice. Cartea era aproape terminată şi ar fi fost păcat să nu profite, încă, de forţa de a se împotrivi ispitei. Trecuseră ani de când Roma îşi eliminase gladiatorii cei mai curajoşi în cuştile leilor, sub privirile unui Împărat arţăgos şi bogat. Aproape că uitase circul roman, iar definiţia epocii în care stăruia cu trupul, se evaporase din dicţionarul bunului Cicero. Printre sălbatici şi valuri înspumate, poetul nostru îşi rostuise altă frunte, cu alte gânduri şi semne! Ar fi fost romantic dacă genunchiul l-ar fi lăsat şi durerea insuportabilă a articulaţiei i-ar fi permis. Strângând din dinţi, poetul exilat, se recomandă pe sine, acolo pe ţărm, după regula celor trei unităţi: de timp, de loc şi de acţiune.

ecouri

elogiul dimineţii

De ce ne privim în oglindă? Pentru că toate motivele de speranţă încep acolo, printre firele de nisip topite la temperatura infernului. Intermezzo la simfonia aşteptărilor, dimineaţa îşi flutură, grotesc, cordonul ombilical, se vrea autonomă, apoi republică utopistă în eternitatea zilei. Aşa cum mersul pe bicicletă devine reflex, dimineaţa îşi repară sandalele la fiecare început de zi, şi aduce consecutiv în faţă, adverbe, inflexibil, pentru a lămuri ce am fost ieri. Şi asta fără discreţie şi fără exigenţă! Oamenii se compun în această urmă de baltă şi preferă oglindirea, persistenţa contrafăcuta a identităţii, pentru a reuşi să atingă malul, undeva spre seară, înaintea somnului. Apoi povestea se repetă, într-o ciclicitate hiperbolică, micşorată, având ca model dansul pe catalige al păsării Phoenix, ca în picturile lui Jerome Bosch.

rădăcina arborelui de fum

Atunci când alunecă pe gheaţă, personajul scoate din buzunarul de la piept ghemotocul contorsionat al ceasurilor de buzunar. Atunci, trebuie să înţeleagă toţi că busole există, chiar şi în secolul diversităţii în care trăim. Primitivismul lor magnetic e sigur în orientare. Chestiunea e să afli rădăcina arborelui de fum, adânc înfiptă în solul identităţii şi să minţi frumos în coperţile cartonate ale unei cărţi. Spun lucrul acesta, pentru că, din ce în ce mai des, realitatea rezolvă matematic ecuaţia inspiraţiei literare, într-un câmp minat de echivalenţe. Cum i-ar sta ficţiunii după semnul egal, în faţa căruia se află, stăruitor, orizontul spălăcit al cotidianului, gol, fără haine, ca un cerşetor întârziat în pieţele reci ale toamnei? Ridic privirea şi mă revolt! Diletantismul e o schiţă de cadastru, e constructiv doar în conţinut şi nu mi se pare corect să facă veşnică opoziţie metodei. Uite o raţiune a stării de fapt!

sinele vs. persoana a III-a

Acum ştiu de ce amicul T. a căzut în lada de zestre a unui personaj capabil să vorbească nestingherit jumătate de roman. Persoana I, zice autorul, e riscantă, pentru că poartă prin saloane o roabă confesivă. Şi, cine ştie cât nisip şi câtă frustrare se află în drumul către destinatar. Ei uite că nu pot să cad la pace! Scrierea la persoana I e o reverenţă subtilă, o aripă de zâmbet voltairian, care dă viaţa cartonului din care este zamislt eroul. Dialogul presupune, monologul impune. Când personajul îşi trece mâna prin păr, din zărea oceanului nasc patru poveşti, simultan. Şi, cu certitudine, gestul în sine nu are nimic social, e pur act de igienă, ce se vrea idolatru. Multiplicarea prin măşti şi dependenţe comunitare falsifică eroul de roman, aşezându-i pe frunte o cuşmă categorisită şi veche! Slabe şanse ca povestea lui să devină povestea noastră! Ehee...uite cum ajungem, prietene T. la meciul de box dintre "plot" şi "récit".

salutul românesc

Anul 2007 a fost parisian. Pe 16 iulie, în jurul orelor 18.00 simţisem că toate evenimentele închinate Zilei naţionale se estompau în ceaţa lui "déja fait" şi că lucrurile intraseră în normal. M-am aşezat pe bancheta metroului, stingher, alături de grupul de tineri de aceeaşi etnie. Nu mai ştiam ce să le vorbesc despre oraşul luminilor, iar oboseala excursiei se mutase într-o tăcere binevoitoare. În acelaşi vagon urcase, la staţia Franklin Roosvelt ,un acordeonist, însoţit de un tânăr smead, cu o vioară zgâriată şi imediat spaţiul se umpluse de un vals vienez, timid, tremurat, un ecou captiv în buza unei peşteri. Abia după staţia Temple, melodia încetase, iar în spatele nostru apăruse acordeonistul cu bereta întinsă: " Monsieurs, s'il vous plaît, un euro...." Unul din tinerii grupului i-a răspuns în doi peri, în limba maternă: "Fugi dom'le de-aici, n-avem..." . Burtosul acordeonist ne-a privit cu milă şi a răspuns "Aaaa...nici voi n-aveţi?". Mi-a rămas în minte această scenă şi am povestit-o de nenumărate ori apropiaţilor dar, de fiecare dată, evitam să evoc gravitatea situaţiei. Astăzi, asocierea etniei ţigăneşti în imediata apropiere a identităţii mele mă deranjează şi mă face să privesc cu revoltă atitudinea jurnalistului francez. Nu pot să nu-i reproşez măscăriciului idioţenia, lipsa de informare şi ignoranţa. Aproape că-i stătea bine în costumul, pe care atent şi-l pregătise, înainte de a ieşi în emisie! Apropo, ştiaţi că valul emigranţilor din lumea arabă şi africană nu mai poate fi controlat în Franţa? Ştiaţi că urmaşii celor care au emigrat în anii '60 folosesc motivul reîntregirii familiei pentru a beneficia de şomajul statului francez? Ştiţi cum rostesc (mai nou) francezii, celebrul salut "Bună ziua"? Simplu! Se întâlnesc pe stradă, se apleacă reverenţios şi aruncă de pe vârful buzelor :" Salamalecum!"