un jour, un regard

En attendant de refonder la société ou de réformer l'homme, Rousseau ne trouve son bonheur que dans l'écriture, dans l'évocation de sa propre vie passée et de ses sentiments. Il explique ainsi l'origine de la Nouvelle Héloise: "L'impossibilité d'atteindre aux êtres réels me jeta dans le pays des chimères, et ne voyant rien d'existant qui fut digne de mon délire, je le nourris dans un monde idéal que mon imagination créatrice eut bientôt peuplé d'êtres selon mon coeur." Il y décrit à plaisir des êtres vertueux dans un cadre naturel de montagnes et de lacs selon son coeur.
L'homme naturel, c'est en lui-même qu'il le retrouve. D'ou l'importance de ses oeuvres autobiographiques. En particulier, dans les Confessions, dont le titre fait référence à saint Augustin, il entend donner un témoignage totalement véridique sur sa vie, ses vertus mais aussi ses vices, depuis ses petits larcins et mensonges jusqu'à son exhibitionnisme ou l'abandon de ses enfants : " Je veux montrer un homme dqns toute la vérité de la nature. J'ai dit le bien et le mal avec la même franchise, je me suis montré tel que je fus : méprisable, bon, généreux. " Il veut ainsi se disculper de ce dont il pense que ses ennemis l'accusent.

focalizări

primăvara, eu şi pumnul de stele

Nu cer permisiunea nimănui, mi-am zis, şi am păşit curajos în somnul raţiunii. Sub malul meu de odihnă, o gaşcă de poeţi făcea foc de tabără, lustruind lirele de alamă cu piatra ponce. Am îndurat zgomotul până la obişnuinţă. În stânga stele, în dreapta noapte. Am continuat să merg şi primul gând a fost măgulitor. M-am felicitat atunci când am refuzat biletele la ultimul film al lui Francis Ford Copola, zicând că elementele de butaforie sunt cărate cu spinarea din realitate până în poarta casei mele. Ce bine e să laşi altora dreptul de a face contabilitate! Şi, cum vă spuneam, stelele erau singure pe boltă, iar trecerea mea era ignorată. Ce mai conta o sclipire în plus. Nu mi-era sete, pentru că primăvara era pe sfârşite, iar florile de câmp se treziseră din amorţire. Macii oscilau între aramă şi sânge, de-o parte şi de alta a drumului, iar privirea călătorului se verifica în teoria departelui. Eu şi primăvara eram, atunci, punctele de atracţie din muzeu. Şi Doamne, cum mai veneau stelele să ne viziteze...

în dulcele stil class-ic

Ovidiu, cântăreţul exilat, îşi pierduse pe ţărm broboanele transparente ale pleoapelor, singura lui avere, din care năştea, în fiecare seară un vers, pentru ale sale Triste Pontice. Cartea era aproape terminată şi ar fi fost păcat să nu profite, încă, de forţa de a se împotrivi ispitei. Trecuseră ani de când Roma îşi eliminase gladiatorii cei mai curajoşi în cuştile leilor, sub privirile unui Împărat arţăgos şi bogat. Aproape că uitase circul roman, iar definiţia epocii în care stăruia cu trupul, se evaporase din dicţionarul bunului Cicero. Printre sălbatici şi valuri înspumate, poetul nostru îşi rostuise altă frunte, cu alte gânduri şi semne! Ar fi fost romantic dacă genunchiul l-ar fi lăsat şi durerea insuportabilă a articulaţiei i-ar fi permis. Strângând din dinţi, poetul exilat, se recomandă pe sine, acolo pe ţărm, după regula celor trei unităţi: de timp, de loc şi de acţiune.

ecouri

elogiul dimineţii

De ce ne privim în oglindă? Pentru că toate motivele de speranţă încep acolo, printre firele de nisip topite la temperatura infernului. Intermezzo la simfonia aşteptărilor, dimineaţa îşi flutură, grotesc, cordonul ombilical, se vrea autonomă, apoi republică utopistă în eternitatea zilei. Aşa cum mersul pe bicicletă devine reflex, dimineaţa îşi repară sandalele la fiecare început de zi, şi aduce consecutiv în faţă, adverbe, inflexibil, pentru a lămuri ce am fost ieri. Şi asta fără discreţie şi fără exigenţă! Oamenii se compun în această urmă de baltă şi preferă oglindirea, persistenţa contrafăcuta a identităţii, pentru a reuşi să atingă malul, undeva spre seară, înaintea somnului. Apoi povestea se repetă, într-o ciclicitate hiperbolică, micşorată, având ca model dansul pe catalige al păsării Phoenix, ca în picturile lui Jerome Bosch.

rădăcina arborelui de fum

Atunci când alunecă pe gheaţă, personajul scoate din buzunarul de la piept ghemotocul contorsionat al ceasurilor de buzunar. Atunci, trebuie să înţeleagă toţi că busole există, chiar şi în secolul diversităţii în care trăim. Primitivismul lor magnetic e sigur în orientare. Chestiunea e să afli rădăcina arborelui de fum, adânc înfiptă în solul identităţii şi să minţi frumos în coperţile cartonate ale unei cărţi. Spun lucrul acesta, pentru că, din ce în ce mai des, realitatea rezolvă matematic ecuaţia inspiraţiei literare, într-un câmp minat de echivalenţe. Cum i-ar sta ficţiunii după semnul egal, în faţa căruia se află, stăruitor, orizontul spălăcit al cotidianului, gol, fără haine, ca un cerşetor întârziat în pieţele reci ale toamnei? Ridic privirea şi mă revolt! Diletantismul e o schiţă de cadastru, e constructiv doar în conţinut şi nu mi se pare corect să facă veşnică opoziţie metodei. Uite o raţiune a stării de fapt!