lundi 10 mai 2010
4 timpi şi o balerină
Important nu e să vezi spectacolul. Important e să fii în spectacol. Totuşi, am aplaudat... Abia după ce am părăsit sala teatrului am început să refac drumul invers, către ceea ce fusesem cu 2 ceasuri în urmă. Nu era frumos, mi-am zis, şi imediat am ştiut că voi fi subiectiv. Mi-ar fi plăcut să primesc odată cu spectacolul şi câteva informaţii de culise, să ascult vocea regizorului sau a tehnicianului de sunet. Aş fi sperat să pot plăti un bilet şi pentru un altfel de spectacol, cândva, pentru a descompune în mii de tulpini nevăzute efortul suav al balerinei de a roti cu delicateţe magia. Îmi şi imaginam cei patru timpi, alunecând firesc pe margini de prăpăstii. În primul timp trupul firav se înconvoaie, în al doilea ţâşneşte ca un arc, în al treilea încremeneşte în aerul scenei. Al patrulea timp e solitar, întotdeauna. El strânge ghem sunete grave, de instrumente sparte. Apoi, dintr-un colţ de scenă, începe să răsară, în sfârşit, primăvara.dimanche 9 mai 2010
despre corăbii şi mări interioare
Odinioară, profii se adunau pentru o invenţie nemaiîntâlnită, în lumina matură a toamnei, sub pretexul unui bilanţ. Ultima oară, îmi amintesc, participasem la o astfel de întrunire, deşi timpul era împărţit, nemilos, între două cursuri de istorie a civilizaţiei. Îmi amintesc cum a venit propunerea, ca un fulger, de a construi o corabie din totalitatea cuvintelor inutile, pe care le-ar putea învăţa cineva, în primii ani ai copilăriei. Nu am găsit exemple, imediat, însă ideea am aplaudat-o, în timp ce "nebunia" dascălilor începea să se transforme în zvon, prin toată facultatea. Astăzi, după atâta vreme, mi se întâmplă să mai caut printre agrafele de birou, printre foi şi unelte de scris, macheta acelei corăbii, a cărei rătăcire pe o mare interioară, ar putea să transforme lumea în ceea ce nu va spera să fie niciodată.samedi 8 mai 2010
La correspondance illustrée de Vincent Van Gogh
Privit în substanţa culorii, conturul imaginii lasă loc imaginaţiei. Ceea ce trebuie apreciat se condensează şi urcă o scară a intensităţii emoţiei cu paşi repezi. Astfel se naşte poezia lui Van Gogh, dintr-o singură trăsătură de penel.
jeudi 6 mai 2010
nota lui Chopin
Degetele pianistului apăsau clapele instrumentului de trei zile, în continuu. Doi filosofi se declaraseră deranjaţi, la ferestrele de vis-à-vis, şi afişaseră în geam ziare vechi. Eu nu puteam face nimic, pentru că tabăra mea era cea a simpatizanţilor. Semnasem chiar, în cartea de onoare a muzeului şi îmi făcusem şi alţi prieteni pe rue Chaptal. Resimţeam uimit forţa întregului concert de câteva ore bune, de parcă m-aş fi învârtit în centrul curţii privind petecul de cer, cu braţele ridicate. Notele lui Chopin refuzau să se desprindă, să semnifice izolat. Mereu se aruncau în auz, calde şi solidare, iar tendoanele artistului se arcuiau într-o gimnastică îndrăzneaţă. O singură notă aş fi vrut să fie a mea, în strada Chaptal, acolo, printre portretele Doamnei Sand. Nu a fost să fie aşa.
