între ploi

Bătrânul R. şi-a uitat umbrela albastră pe meterezele castelului. Toţi trecătorii se opriseră să-şi arate uimirea. Vântul se înteţise iar spiţele de aluminiu ale banalului obiect se arătau, din când în când, vâltorite de furtună. Un turist a început să râdă, altul s-a împiedicat, privind în urmă, nedumerit. În sfârşit, ploaia a început să cadă cu ropote. Lumea, surprinsă, a început, la rându-i, să alerge, să coboare scări şi să caute adăpostul sigur sub pietrele acoperite de muşchi verde. Doar umbrela albastră privea cu nepăsare spectacolul din jur, fără panică şi fără prejudecăţi, cum bine i-ar fi stat unei umbrele albastre.

statice

camera cu nume de vişină

Nu se construieşte din culoare ci din olfacţie! E răcoroasă, adună cărţi şi reviste vechi, are o cheie pe care o răsuceşti în zilele toride, când înveţi să uiţi mersul lucrurilor din imediatul vacarm al realităţii. Camera cu nume de fruct e, aşadar, utopică. Pentru această nuanţă, timpul nu mai contează în durata sa istorică. În mijlocul ei se adună idei şi se caută marmura potrivită pentru defectele identităţii. Despre gradul de luminozitate nu se poate face o apreciere. E obscuritatea copleşită de tăceri şi aşteptări, de parcă, în inima sa, după furtuni intense, un bătrân povestitor ar tresări cu vocea aspră, anunţând marea descoperire a convalescenţelor spiritului.

copilărie

4 timpi şi o balerină

Important nu e să vezi spectacolul. Important e să fii în spectacol. Totuşi, am aplaudat... Abia după ce am părăsit sala teatrului am început să refac drumul invers, către ceea ce fusesem cu 2 ceasuri în urmă. Nu era frumos, mi-am zis, şi imediat am ştiut că voi fi subiectiv. Mi-ar fi plăcut să primesc odată cu spectacolul şi câteva informaţii de culise, să ascult vocea regizorului sau a tehnicianului de sunet. Aş fi sperat să pot plăti un bilet şi pentru un altfel de spectacol, cândva, pentru a descompune în mii de tulpini nevăzute efortul suav al balerinei de a roti cu delicateţe magia. Îmi şi imaginam cei patru timpi, alunecând firesc pe margini de prăpăstii. În primul timp trupul firav se înconvoaie, în al doilea ţâşneşte ca un arc, în al treilea încremeneşte în aerul scenei. Al patrulea timp e solitar, întotdeauna. El strânge ghem sunete grave, de instrumente sparte. Apoi, dintr-un colţ de scenă, începe să răsară, în sfârşit, primăvara.

trăsuri

despre corăbii şi mări interioare

Odinioară, profii se adunau pentru o invenţie nemaiîntâlnită, în lumina matură a toamnei, sub pretexul unui bilanţ. Ultima oară, îmi amintesc, participasem la o astfel de întrunire, deşi timpul era împărţit, nemilos, între două cursuri de istorie a civilizaţiei. Îmi amintesc cum a venit propunerea, ca un fulger, de a construi o corabie din totalitatea cuvintelor inutile, pe care le-ar putea învăţa cineva, în primii ani ai copilăriei. Nu am găsit exemple, imediat, însă ideea am aplaudat-o, în timp ce "nebunia" dascălilor începea să se transforme în zvon, prin toată facultatea. Astăzi, după atâta vreme, mi se întâmplă să mai caut printre agrafele de birou, printre foi şi unelte de scris, macheta acelei corăbii, a cărei rătăcire pe o mare interioară, ar putea să transforme lumea în ceea ce nu va spera să fie niciodată.