unde, când, cum

Acestea sunt reperele unei definiţii. Constante, utile, reale şi logice întrebările conţin o identitate. Aşa începem să învăţăm o limbă străină, ori să orientăm prezenţa noastră în realitatea celorlalţi. Ieşeam în Jardin de Luxembourg, apoi treceam pe la Tabac de la Sorbonne pentru o bere, cu spumă de două degete. Când se întâmpla asta? După-amiezile, după seminarii, când fântânile arteziene aruncau şuvoiul de apă vertical, în mijlocul caniculei şi uneori seara, când se aprindeau luminile, pe marile bulevarde, iar în Saint Michel bistrourile deschideau pentru cină. Se întâmpla firesc, aproape că o plimbare de duminică (căci fiecare zi era o sărbătoare) alături de 4 prieteni buni, doi francezi, un spaniol şi un croat, în zâmbete şi glume nepermise, cu neostoita dorinţă de exersare a limbii franceze.

arta plastica

Loire cea frumos curgătoare...

Într-un fel, suntem tributari neputinţei de a fi ceea ce nu suntem, de la începutul vieţii noastre, până în momentul vorbirii, aşa cum unui pictor nu i-ar trece prin cap să picteze propria sa pensulă, într-un tablou considerat capodoperă. Loire ar merita, însă, o astfel de oglindă, pentru că măreţia ei semnează, independent, pe trupul Franţei, oferind lumii un spectacol de istorie şi civilizaţie. De la Amboise, până la Chenonceau şi Chambord, Loire este răbdătoare şi suplă, cu vâltori abia simţite sub poduri de piatră. Imaginaţia poate închide cercurile concentrice sub pleoape, până ce apa se risipeşte în zări, către oceane şi mări bănuite. Loire, însă, povestestre cu răbdare, la cotituri, născând magic castele, apoi îşi continuă curgerea spre începutul şi sfârşitul contemporaneităţii.

săptămânile din mailurile franceze

Te obişnuieşti. La început greu, dar te obişnuieşti. Oamenii sunt civilizaţi, scriu cu majusculă, se scuză, îţi mulţumesc sau îţi urează o zi cât mai plăcută. Totuşi, mesajul lor cald va conţine o urmă de falsitate, puţin comercială, pe alocuri. Parcă ar vorbi despre o fericire comună, multiplicabilă în mii de faţete, înţeleasă şi tradusă, în mii de oraşe, simultan. Oricum, gradul de reflexivitate e atins chiar în sâmburele enunţului formulat iar bucuria mea cea mare e satisfăcută. Bucuria de a fi considerat de-al lor, de a le vorbi fără greşeală limba, de a stăpâni nuanţele argotice, până la adevăratul înţeles, uneori, ironic. De pildă o frază de tipul "Garçon? Ou puis-je me poudrer le nez?" poate semnifica multiplu şi ironic ceea ce noi am spune " Măăăă...da' deştept mai eşti!". Mai complicat e să traducem răspunsul, tot ironic, al conlocutorului "...dans le miroir de ton ésprit ma chère amie ". E mai mult decât un banal "zău", nu-i aşa?

Louvre act journalier

La demisolul Denon, cunoscătorii ştiu că se află zona de antichităţi, mai precis Egiptul şi Babilonul. În lateralul corpului B, aproape de scările de marmură se află uşa secretă, despre care mi-a povestit prietenul N. într-o discuţie născută aiurea, la o terasă. Iată-mă ajuns la locul indicat şi acoperit de ceţuri fabulatorii. În vitrine, pisicile împăiate ţineau de urât mumiilor de rangul IV. Departe, la capătul unui coridor de marmură, abia luminat, sarcofagul prinţului Ramses cel Înţelept, abia întredeschis, aştepta cuminte şi periculos o tresărire de spaimă, un fior. Turistul rătăcit era tentat să întoarcă sensul de mers, şi să respire într-un spaţiu mult mai larg. Eu m-am apropiat şi am rămas surprins să constat că mă aflam într-un mic depozit din care plecau sau veneau obiecte de artă, angajate de marelele muzeu francez în expoziţiile temporare din întreaga lume. Am zâmbit. Spaima amicului N. născuse o mitologie la 4000 km distanţă de acest loc.

dinspre copilărie

Se pare că adie un vânt de vară. Luna s-a prelins în picături pe streşine abstracte, la adăpostul cărora se scriu cărţile acestei lumi. Într-un colţ de cameră, cineva recită cu o voce înceată un poem vechi. Pereţii încăperii se deschid, sub aripa descântecului, se modelează în alei cu asfaltul înflorit, printre desene naive. Şi, în această mixtură fantastică, începe să răsară un soare rotund şi pitic, din care, spre seară, toţi cei de-o vârstă, vor face o minge de cauciuc sintetic, pentru jocul din spatele visului cu geamuri sparte.

balzacianisme

Ridicasem privirea către personajul cu rochie albă, rotunjită căre poale, ca un bor de pălărie demodată Am recunoscut-o! Eugénie mi-a zâmbit şi s-a grăbit către casa plină de umbre, în care se aflau milioanele de răspunsuri pentru întrebarea dificilă, pe care o adăugase cititorul, în valiza-i inestimabilă de problematizări. Eugénie ştia asta! Sigur ştia că nu sunt critic, iar colţii mei se ascut de alte pietre, tocmai în munţii copilăriei. De aceea, m-a purtat pe patru străzi, întorcănd capul timid, să vadă dacă îi urmez pasul, dacă nu am rătăcit drumul. Până m-am dumirit, ajunsesem în Jardin du Luxembourg, locul în care personajele se rătăcesc. Dacă strigi după favorit, îţi răspund mii de voci vesele, iar din tufele de lângă Fontaine Medicis răsar, dintr-odată jobene şi figuri bărboase, un popor familiar de marionete cu mănuşi de iarbă şi irişi de cer. Pentru acest motiv nu mi-am dorit să înceapă ploaia...