începuturi la Orsay

Gara înmărmurită, altădată vie, îşi plimbă acum sufletul într-o horă impresionistă, cu tonuri celebre, deasupra unor semnături pretenţioase, ce fac timpul să roşească într-un buchet impresionist de maci. Fostele cheiuri, măturate de linişte, tresar. Paşii vizitatorilor adâncesc şanţuri invizibile sub rama tabloului. Originea lumii îşi caută un corespondent antitetic. Pictorul e încă nenăscut, iar modelul de gândire prea abstract.

Africa 2010

de ascultat

unde, când, cum

Acestea sunt reperele unei definiţii. Constante, utile, reale şi logice întrebările conţin o identitate. Aşa începem să învăţăm o limbă străină, ori să orientăm prezenţa noastră în realitatea celorlalţi. Ieşeam în Jardin de Luxembourg, apoi treceam pe la Tabac de la Sorbonne pentru o bere, cu spumă de două degete. Când se întâmpla asta? După-amiezile, după seminarii, când fântânile arteziene aruncau şuvoiul de apă vertical, în mijlocul caniculei şi uneori seara, când se aprindeau luminile, pe marile bulevarde, iar în Saint Michel bistrourile deschideau pentru cină. Se întâmpla firesc, aproape că o plimbare de duminică (căci fiecare zi era o sărbătoare) alături de 4 prieteni buni, doi francezi, un spaniol şi un croat, în zâmbete şi glume nepermise, cu neostoita dorinţă de exersare a limbii franceze.

arta plastica

Loire cea frumos curgătoare...

Într-un fel, suntem tributari neputinţei de a fi ceea ce nu suntem, de la începutul vieţii noastre, până în momentul vorbirii, aşa cum unui pictor nu i-ar trece prin cap să picteze propria sa pensulă, într-un tablou considerat capodoperă. Loire ar merita, însă, o astfel de oglindă, pentru că măreţia ei semnează, independent, pe trupul Franţei, oferind lumii un spectacol de istorie şi civilizaţie. De la Amboise, până la Chenonceau şi Chambord, Loire este răbdătoare şi suplă, cu vâltori abia simţite sub poduri de piatră. Imaginaţia poate închide cercurile concentrice sub pleoape, până ce apa se risipeşte în zări, către oceane şi mări bănuite. Loire, însă, povestestre cu răbdare, la cotituri, născând magic castele, apoi îşi continuă curgerea spre începutul şi sfârşitul contemporaneităţii.

săptămânile din mailurile franceze

Te obişnuieşti. La început greu, dar te obişnuieşti. Oamenii sunt civilizaţi, scriu cu majusculă, se scuză, îţi mulţumesc sau îţi urează o zi cât mai plăcută. Totuşi, mesajul lor cald va conţine o urmă de falsitate, puţin comercială, pe alocuri. Parcă ar vorbi despre o fericire comună, multiplicabilă în mii de faţete, înţeleasă şi tradusă, în mii de oraşe, simultan. Oricum, gradul de reflexivitate e atins chiar în sâmburele enunţului formulat iar bucuria mea cea mare e satisfăcută. Bucuria de a fi considerat de-al lor, de a le vorbi fără greşeală limba, de a stăpâni nuanţele argotice, până la adevăratul înţeles, uneori, ironic. De pildă o frază de tipul "Garçon? Ou puis-je me poudrer le nez?" poate semnifica multiplu şi ironic ceea ce noi am spune " Măăăă...da' deştept mai eşti!". Mai complicat e să traducem răspunsul, tot ironic, al conlocutorului "...dans le miroir de ton ésprit ma chère amie ". E mai mult decât un banal "zău", nu-i aşa?