nimic despre floarea de tei

...pentru că logosul este inferior, pentru că olfacţia poate semnifica multiplu, pentru că e timpul să delirăm fără să dăm vina pe poezie, pentru că bântuie în narinele trecătorilor mirosul florii de tei. Identitatea verii se dizolvă în bălţile din parc. Cineva întreabă de ceai. Pe masa verde, la umbra nucului, o farfurie cu 3 prăjituri de salon aşteaptă musafirii din provincie. Foile s-au împrăştiat în iarbă. Ce păcat! Ultimele nu au fost numerotate cum trebuie, scrise în seara ploioasă, între pereţii îmbibaţi de parfumul teilor.

piciorul şi plaiul

interior fără caniculă

Telefonul sunase prelung. Până la celălalt capăt al încăperii, acolo unde se afla mobilul uitat, trebuia să parcurgi un culoar întunecat. Trebuia. Nimeni nu a zis că se şi poate. Afară, temperatura crescuse incredibil, iar aici, într-o subterană de răcoare şi intimitate, cărţile şi ceaiul rece de mentă reconditionau bucurii uitate, surprize măcinate de ceaţă şi rouă. Substanţa vieţii se măsura în obişnuinţa de a distinge visul de realitate. Acum, însă, cineva complicase ecuaţia, de parcă ar fi vrut să trăim ceva mai mult în vis, fără aer şi apă, înveliţi în coperţi albastre, între foi mlădioase de celuloză. Înlocuiam, cu un sentiment de bunăstare interioară, fiinţa, numind personaje cu suflet de cârpă şi braţe de apă, gata să fiu puternic, din nou, ca odinioară.

începuturi la Orsay

Gara înmărmurită, altădată vie, îşi plimbă acum sufletul într-o horă impresionistă, cu tonuri celebre, deasupra unor semnături pretenţioase, ce fac timpul să roşească într-un buchet impresionist de maci. Fostele cheiuri, măturate de linişte, tresar. Paşii vizitatorilor adâncesc şanţuri invizibile sub rama tabloului. Originea lumii îşi caută un corespondent antitetic. Pictorul e încă nenăscut, iar modelul de gândire prea abstract.

Africa 2010

de ascultat

unde, când, cum

Acestea sunt reperele unei definiţii. Constante, utile, reale şi logice întrebările conţin o identitate. Aşa începem să învăţăm o limbă străină, ori să orientăm prezenţa noastră în realitatea celorlalţi. Ieşeam în Jardin de Luxembourg, apoi treceam pe la Tabac de la Sorbonne pentru o bere, cu spumă de două degete. Când se întâmpla asta? După-amiezile, după seminarii, când fântânile arteziene aruncau şuvoiul de apă vertical, în mijlocul caniculei şi uneori seara, când se aprindeau luminile, pe marile bulevarde, iar în Saint Michel bistrourile deschideau pentru cină. Se întâmpla firesc, aproape că o plimbare de duminică (căci fiecare zi era o sărbătoare) alături de 4 prieteni buni, doi francezi, un spaniol şi un croat, în zâmbete şi glume nepermise, cu neostoita dorinţă de exersare a limbii franceze.