staţii de metrou

Se vizionează în imagini topite, a căror prelungire lichidă spală geamurile vagonului. Călătorii, obosiţi, încearcă să descopere înţelesurile zilei care tocmai s-a încheiat, pe buza prăpăstiei interioare, între somn şi reclame agresive... Şi sunt fericiţi, într-un aer viu, cald, artificial, pompat în labirintul urban de inimi ascunse, cu tic-tacul regulat, dincolo de pereţii acestui început de secol. Circarii cu jobene şi fracuri negre, călare pe ghidoanele monocicletelor se proptesc rigid în bizare fotografii. Unul din călători rosteşte, din memorie, o strofă din Rimbaud şi anunţă naşterea unui nou anotimp. La ghişeele de bilete, doi emigranţi africani plătesc cu frunze noi, de toamnă, un bilet "aler simple" până la staţia Saint-Lazare.

L’autre ciel du mois d'août

Le soleil passe ses transparents doigts
dans les cheveux de sa mère endormie.
- elle pourrait être la vie
où la nuit -
Les étoiles gardent leur rangement facultatif
dans les poches noires du silence,
Jusqu'à la prochaine ferrmeture des paupières.
Une étoile pour le roi né
L’autre pour la vie à louer
À tous les esprits vagabonds
Dans le sommeil de tous les mondes.

florile nimănui

La sfârşitul verii, florăreasa cu şorţ mov, impermeabil, şi-a făcut bilanţul. Afacerea devenise un faliment inevitabil. Se obişnuise cu indiferenţa trecătorilor şi nu găsea motive să-i convingă să vină în faţa tejghelei. Îşi imagina, doar, ce ar putea să schimbe în viaţa lor un buchet de flori, vândut sau oferit. Apoi se trezea din utopie şi privea lung factura de lumină, pe care o aflase în plicul cu antetul fiscului. Într-o zi s-a întâmplat. A închis ghereta, iar florile rămase, în vaze albe de plastic, au fost abandonate în faţa spitalului. Poate pentru că locul mişuna de lume, poate că florile ar fi găsit o utilitate neaşteptată tocmai aici. Lumea trecea mirată, întorcea capul, zâmbea în colţul gurii. Nimeni însă nu îndrăznea să atingă buchetele aşezate ordonat, pe asfalt. Totuşi, unul din medicii spitalului, la sfârşitul programului, a lăsat privirea jos, şi-a descheiat gulerul cămăşii şi a oftat:
-Am făcut tot ce a fost posibil...N-a mai avut zile...

restul

De la început, personajul V. imaginase un rest. Pentru că aşa fusese învăţat să lase ceva mai mult, pentru a evita o anomalie. Nimeni, însă, nu-i spusese cât şi cum să facă acest lucru. Aşa că lăsase un rest de spaţiu, în planul arhitectural, aşa, după ureche. Cu timpul, locuinţa se construise, pereţii fuseseră gletuiţi, varul întins şi uscat, camerele mobilate. A rămas, însă, un rest, sub forma unei camere pătrate, fără ferestre, fără aerisire, ca o pivniţă incomodă, adusă la suprafaţă. Personajul V. a izolat-o printr-o uşă de metal pe care a aşezat un lacăt argintiu. Acum clădirea a îmbătrânit, edilii au aşezat o bulină roşie pe zid, ca un preaviz de demolare. Nimeni nu mai locuieşte în camerele dezafectate. Totuşi, un spaţiu ascuns, ca un semn obosit, de ignoranţă, dăinuie. Arhitectul nu ar fi de-acord, dacă ar mai fi în viaţă, să deschidă, în văzul autorităţilor şi copiilor din cartier, camera misterioasă. Nu se cade să elibereze în văzul lumii restul de tăcere, adăugat şi filtrat de contemporaneitatea sa complexă. Nu, cu siguranţă nu ar fi posibil...

Poe, iterval lector

Şi dacă începeam să strănut, la două mese distanţă de omul beat, cu ochii semideschisi, nu reuşeam să atrag atenţia nimănui. În vacarmul din tavernă, lumea şuşotea şi arăta cu degetul spre poet. El ştia, probabil, acest lucru şi se cantona într-o premergătoare idee despre reprezentare, gândindu-se, câtă importanţă poate avea publicitatea din Southern Literary Messenger. Lângă masă, în prelungirea manşetei, alunecase flaconul de Colocel, în care mai rămăseseră 5 tablete. Puţină lume ştia că Dl. Poe căzuse ca un fulger peste Europa literară, acolo unde majestuoşii juni, bântuiţi de lumina asfinţitului, îşi ascuţeau peniţele pentru poveste.

un gând

sarea din trupuri

Răsare transparent cu umbre de marmură. Simulacru de esenţă, într-un univers cald, tăcut, pasiv. În spate, epuizarea flutură buchete de maci, cu materialitatea-i bucolică. Nici ţipenie de om, pe cărare, la asfinţit. Un ceas de ceară se topeşte în orbite, absorbind la rădăcina gândului fărâmele de speranţă. Timpul zilei s-a întins în şanţuri, cu braţe obosite şi deformate.Cerurile s-au extras din ele însele, succesiv, căutând, năuc, trupuri noi şi vise marine.