Abia în 2010 s-a decis să capete forme evocatoare. Bibliotecile nordice şi cele gotice mai păstrează mirosul de cerneală pe foile caligrafiate atent. Cupolele catedralelor bavareze şuşotesc taina bătrânului poet iar eternul feminin îşi ascunde în palme obrajii înroşiţi.
Nu e de scos capul în lume, gândea M-me Bovary, mestecându-şi lent ceaiul de tei, turnat în căniţe de porţelan. Aşa făcea de fiecare dată. Mai umplea o ceşcuţă şi o aşeza în faţă, lângă a sa, direct pe lemnul lăcuit al mesei. Dar musafirul nu mai ajungea la ceasul când ceaiul se serveşte în salon. Nici salonul nu fusese primenit să poată primi musafiri, aşa că amintirea Emmei a început să toarcă leneş ca o pisică. Pânze moi, ireale, cu fibră nevăzută, peste mâini transparente, surde, lângă ferestrele deschise spre gutuile coapte din grădină. Şi, în miezul acesta de aşteptare vie, năvălise în gara pustie a zilei un oftat adânc. Deasupra micului ei creştet acoperit cu bonetă, peste serviciul de porţelan, din aburul timid al ceaiului s-a ridicat un semn de întrebare morocănos, ca o lumină de noiembrie.
Un personaj din cartea unui scriitor leton şi-a deschis, larg, privirea. Irişii albaştri au povestit mult timp despre vară, aşa cum numai într-un roman se poate întâmpla. Sub pleoape, lanurile de grâu copt. Deasupra frunţii, o ploaie caldă îşi piaptănă pletele. Personajul a făcut o reverenţă, iar din gestul său pitic s-a născut o obsesie. De-atunci se spune că vara, înainte de a face loc toamnei, sparge toate oglinzile, după ce îşi potriveşte rujul pe buze, machiajul şi cerceii în lobii urechilor. Singur, în drumul ei, personajul din cartea scriitorului leton înconvoaie privirea timid, spre pământ, spre ce a mai rămas din ultima oglindă spartă.
