un ce şi cum...

În muzeul armelor din oraş, puţină lume ştie că etajul al doilea, dedicat, tematic, faptelor lui Napoleon, găzduieşte într-o vitrină modestă, o meşă din săraca podoabă capilară a împăratului. Fapt e că fusese furată, la început de secol 20 şi recuperată, întâmplător, după al doilea război mondial. Cine avusese nevoie de trofeul acesta ridicol? Nu se ştie nici azi. Cu imaginaţie, ne permitem să amintim o sintagmă din rostirea lui de Gaulle, imediat după eliberare, când devenise o modă să comentezi pe marginea "ruinelor patriotice", într-un context de solidaritate impresionantă.

cinema

Ultimul film al regizorului Claude Lelouch se adaugă, prin destinul Ilvei, în trupul contorsionat al unei simfonii. O frescă romanescă, dulce-amară, printre camarile toamnei şi ale memoriei afective.De vizionat!

dincolo de rotirea toamnelor

Ziua şi-a văzut de drum. Nu a mai întrebat nimic şi nici răspunsuri nu a primit. Cald, ceţos şi banal şi-a încărcat umbrele în faţa serii. Cele câteva evenimente ar fi putut intra în capul de afiş al conjugărilor la imperfect, însă lungul drum se recolta în obsesii mărunte, în grabă castanilor din parc şi ridurile dimineţii. După încă o rotire, toamna şi-a adus ploile în pupile de plastic, artificial, ca o vedetă, căci stăpânirea sa a zvonit mândrie la curţile împăraţilor, între clipe cu miros de mere coapte.

serpentine

Tired

timpul neobişnuit al culorii

Personajul N. aprinse veioza în camera de oaspeţi. Somnul urma să coboare în linişte peste capetele nopţii, răspândite mitologic în lumea întreagă. Fereastra deschisă în tavan semăna cu un făraş, unde se adunau stele, în fiecare noapte. O mână nevăzută mătura cu delicateţe coloniile de praf, acolo, departe, iar personajul nostru acceptase ideea că poate respira nestingherit, după o anumită oră a nopţii, ceva din magia sugestiei, ca şi cum ar fi prezent la spectacol, în pielea regizorului mut. În seara aceasta, însă, lucrurile nu mai sugerau la fel. Firul argintiu al miilor de sori se rotise, nefiresc, către inima oraşului, către parcuri şi calendare. De-atâta lumină, frunzele au început să încline balanţa culorii, către ceea ce au fost cândva, în timiditatea primăverii.

umeri de ceară

Undeva, în această lume, ceaţa toamnei prinsese formă. Şi-a ales un trup fragil, un mers săltat şi haine de cerşetor. Părul şi-l acoperise cu o bonetă de pluş, apoi s-a încins cu mătasea somnului. Simultan, în podul casei a urcat un copil şi alegerea sa, surprinzătoare, a fost o mânecă decolorată, desprinsă dintr-o cămaşă de in. Zicea tuturor că-i poartă noroc şi că cea mai bună amuletă în aceste vremuri de îndoială e visul. Răsucit în frigul pătrunzător, copilul întâlnise anotimpul frunzelor, fără să-i rostească numele.

la capătul nopţii

Cele două adevăruri mergeau pe drumul pustiu. În liniştea care ocupase spaţiul dintre ele, un scrib, coborât dintr-un ev mediu, nota pe foile albe fragmentele de cronică. În lungul drumului de ţară vântul cărase un braţ de frunze şi-acum lăsa pe frunţile călătorilor broboane transparente de sudoare. Mersul devenise chinuitor. Adevărul care ţinea partea dreaptă a drumului se oprise. Încălţările îl strângeau şi nu mai putea face un pas. Celălalt adevăr învăţase la şcoala de vară să joace teatru. Chiar folosise câteva măşti în scurte reprezentaţii dar nu avusese încă spectatori. Aşa că se oprise şi începu să mintă frumos. De dragul partenerului de drum. Acesta, docil, cu faţa schimonosită, s-a aşezat pe o margine de pământ şi a început să viseze. În tot acest timp, prima ploaie de toamnă băgase spaima în verdele ierbii, din care şoaptele se evaporaseră recent.