tatouages sur ta peau

J'aurais voulu, comme autrefois,
tirer la ficelle qui unie, intimement,
ton quartier et ma rue principale.
Tu me dis que ça sera possible un jour,
de nouveau.
D’accord !
Mais les nuances du crépuscule ont faibli
leurs aquarelles inspiratrices,
Moi, je me trouve dans la même île,
couvert du même soleil,
qui enflamme les chiffres de mon anniversaire.
Et toi, qu'en penses-tu ?

les voyelles du temps retrouvé

Ssst....Tais-toi ma pierre glacée. Au-dessus des épaules, les vagues de mes regards s'estiment dans la vitesse des mots.

Seule la distance entre toi et moi peut être prise entre les doigts de nos rires...

...cette après-midi le jour est plus long que la nuit.

Les bouches sont fermées et le retour des cantilènes vient dans ma boîte éléctronique comme des mails spam...

Miel ou amertume? criait le vent...

Le vase de cristal est recouvert en pièce de puzzle et ma mère, au fond de mon enfance m'encourage à penser au bonheur du monde.

tout un hiver artificiel

Tu a fais le premier pas sur la lune,

dans un hiver artificiel,

avec les dents serrées.

La poussière sèche

des fleurs fanées,

a innondé mon rêve,

tout entier.

De temps en temps,

les bruits de la rue

viennent t’offrir leurs vies,

en guise de salut enrichi.

Pour l'instant,

toutes les couleurs vives

sont renversées dans l'herbe,

comme des petites perles rondes,

perdues,

vécues,

hier en nous.

epilogul lui Dante

Ce însemnase lectura proaspătă pentru nou venitul în clubul lectorilor? Vă spun imediat: o nouă provocare pentru cei înveteraţi într-ale lecturii, plictisiţi de atâtea simpozioane, lecturi publice şi lansări de carte. De fapt o nouă lectură prin ochii unui neofit, de a cărui limpezime semantică nu te poţi îndoi şi pe care o accepţi cu surprindere. Uite, la asta nu mă gândisem! - a fost fraza solitară a veteranului din clubul lectorilor anonimi. Pe masă, după orele 18.00, încă mai stătea cartea lui Dante,deschisă la pagina 105, în timp ce menajera aspira praful din cameră, cu tot cu stele şi alţi adjuvanţi junimişti.

imperfect

...de presque rien

Serge Reggiani - Il suffirait de presque rien

un ce şi cum...

În muzeul armelor din oraş, puţină lume ştie că etajul al doilea, dedicat, tematic, faptelor lui Napoleon, găzduieşte într-o vitrină modestă, o meşă din săraca podoabă capilară a împăratului. Fapt e că fusese furată, la început de secol 20 şi recuperată, întâmplător, după al doilea război mondial. Cine avusese nevoie de trofeul acesta ridicol? Nu se ştie nici azi. Cu imaginaţie, ne permitem să amintim o sintagmă din rostirea lui de Gaulle, imediat după eliberare, când devenise o modă să comentezi pe marginea "ruinelor patriotice", într-un context de solidaritate impresionantă.