jazz trompette

"On ne choisit rien, dans la vie. On choisit par défault, ce qu'on vous donne ou ce qu'on sait faire. Et surtout, on est choisi." Adică nu alegem în viaţă ce facem sau ce suntem, din cauza unei inerţii postulante, prin care suntem aleşi. Sunt cuvintele unui celebru jazz cantautor, în vogă şi azi, pe numele său Eric Le Lann. Am rămas surprins câte umbre se pot conţine untr-un pumn de cuvinte, oferite după un concert epuizant, în culisele măturate de ropotul aplauzelor. Mi-am imaginat cum evoluţia artistului sculptează în faţa spectatorului o rotire măiastră de reprezentări, cum timpul arcuieşte, încremenit, braţele peste orice vârstă şi am invidiat, trebuie să recunosc, poziţia privilegiată a estetului vrăjitor. În culise, de obicei, aduni praful de stea din ochelarii de concert, scoţi măştile şi eliberezi corsetul tensiunii. Artistul, însă, are continuitatea genialităţii şi face filosofie, de parcă şi-ar dori să fie aplaudat neîncetat, cu fiecare pas aşezat. Un soi de enciclopedism "avant la lettre "se rostuieşte în condiţia contemporanului, care se decide să facă artă, adică să-şi asculte intenţia inspirată de a evolua. Termenul viaţă, în contexte şi texte de scenă, caută sinonimii bizare, poate un pic altruiste, gen destin artistic, anagramă a talentului sau iluzia-spectacol.

noime

"Vreau să cumpăr patru baterii Astor de 12 V şi o ceaşcă ….albă cu buline roşii….pentru cafea…şi o vază cu…" "Da …sigur că da…" Ziua era cenuşie şi Seb jubila. Pentru mine bucuriile se înecau într-un ocean tropical. "Dă-mi două ţigări…" "N-am decât una pentru bătrânu’ …da’ nu i-o dau decât când n-are…" "Ei aş…crezi că nu te-am văzut fumând?" Oricum importante pentru el păreau să fie lucrurile ce se macerau la colţul celălalt al sinelui. "Gândeşte-te la un cuvânt….dar să nu fie pronume…Ceva mai cărnos…" "Ca o pară ?!!!" "Nu, ca o locomotivă, fără vocale, fără consoane…doar buzele şi dinţii care topesc gheaţa…" Cafeaua se răcise iar zgomotul mulţimii gângurea acum obscur, senzaţie gravă, trăită poate prin staţiile de metrou, când sunetul e captiv. N-are a face…Dincolo de peretele acesta de zumzet şi forfotă descopeream mii de oameni asemeni lui Seb, clone inofensive care mă invitau să le vorbesc. Privii ceasul care indica fără două minute…Lucru imposibil…trecuseră două ore…Şi atunci Seb se opri brusc din explicaţie, aducându-şi aminte de bateriile Astor. Prin faţa mesei noastre un comis-voyageur, costumat în orologiu, târâie o pancardă de polistier, cu o veselie forţată : Codoşii îşi plimbă măselele albastre/În vara asta din coji de pepene groase./Hai Mireille să alungăm tainele bătrâne,/Şi să ascultăm imnul naţional,/Cu mâna la chipiu…

panadii si alte somnifere asemeni

Dar ce ar mai putea spune atunci M-me Ristauz căutând să înţeleagă de ce ultima săptămână din iunie, vecinul ei nu trecuse pe-acasă, ignorându-i pândele de sub colţul alb, de postav, al draperiei... Nu s-ar putea însă acomoda cu jena Nassyei, fetiţa obeză din marginea maidanului, care vinde baloane şi seminţe trecătorilor pentru 0,45 centime bucata... Odată se întrebase dacă poate să îi ofere un balon albastru şi, ca să nu fie surprins de întrebare, a ales din buchet unul verde, motivând că îi place să privească arborii înverziţi primăvara, şi să simtă cum viaţa începe să dea târcoale viselor hibernale... Şi atunci lăsa ochii în jos şi pornea grăbit spre turma de muncitori, către trenul de navetă...A fost extrem de atent la telefoanele şi mesajele pe care le-a trimis, a zâmbit şi a cerut informaţii detaliate despre viaţa fiecăruia, ba chiar i-a oferit unei colege de birou un credit gratis, prin transfer de unităţi, de pe telefonul lui pe al ei... Săracilor din cartier nu le-a dat nimic, însă. Era într-o mare dificultate în a înţelege ce trebuia să ofere...În plus, i-a venit în minte şi episodul cu Raoul, motanul îngropat în Cimitirul republican, de o familie înstărită, căruia i se închinase o statuie futuristă, din bucăţi mozaicate de piatră colorată. Pe placa funerară scria revoltator, pentru M-me Ristauz: "Prier a Je ne Suis Qui. J'espère Jesus Christ". Trebuia să ofere, totuşi, şi săracilor ceva. Uite, aşa a ajuns la bătrânul Miguel, garajistul care trăia din taxa cimitirului de maşini (de ce tocmai un cimitir şi ăsta?) cu dorinţa de a afla un răspuns...Şi nu a fost să fie pentru că datele evazive ale omului treceau pe lângă el, căci evocau nonşalant un statut rectificat de propria lui existenţă. De pildă, ce l-ar fi interesat, de ce un bătrân ca el şi-ar fi dorit să primească, la sfârşitul vieţii, un motor de Toyota în 8 cilindrii??!! De ce tocmai un motor? În rest... bătrânul simpatic, de parcă ar fi ghicit câtă importanţă poate avea lumea asta într-o pupilă aprinsă de crâncene pofte... Îl saluta tăcut, apoi ieşea, scuturându-şi de rumeguş şapca, şi se întorcea pe acelaşi drum pe care venise şi pe care reflecta asupra propunerilor Maviei de a-i închiria o cameră din casa şi aşa mare... Săracii, aşadar, trebuiau să aştepte...Oricum din ceea ce era personal nu mai ramasese mare afacere de socotit, căci toată viaţa aşezase inele de aşteptare pe degetele lungi ale ploilor, fără agresivitatea unuia care se agăţa disperat de pereţii străini ai buncărului existenţial.

Balonul de săpun

Există peste tot. Întinzi mâna şi îl atingi. Umple golurile ruşinoase dintre trecătorii care nu vor să recunoască faptul că au sute de elemente în comun. Dar cel mai bine evidenţiat este gândul. Sugerat printr-un balon, deasupra vorbitorului, ca în benzile desenate ale anilor '70, urmărind o poveste cu fir neîntrerupt. Balonul dicibil ne însoţeşte peste tot. Uneori e gol sau umplut cu punctele de suspensie ale unei interogaţii retorice. E liber să amplifice timpul nostru liber, să descrie nervi şi emoţii sezoniere, într-un cuvânt e definitoriu. Alteori, autorul benzii desenate în care trăim personagic (adjectiv ce merită reinventat) nu mai găseşte spaţiu pe foaie şi trezeşte confuzii, amestecând baloanele de cuvinte, astfel încât grimasa eroului are drept corespondent o frază de mulţumire iar chipul senin al personajului adjuvant descrie cea mai cruntă insultă adresată realităţii. Baloanele de săpun se sparg la finalul tuturor evoluţiilor şi involuţiilor, fiind înlocuite de un banner comercial, pe ultima pagină a revistei, în care străluceşte cu litere fosforescente cuvântul "FIN".

ecouri pentru un spaţiu târziu

Gustasem dintr-o clipă începută de alţii şi eram fericit atunci, pentru că nimeni nu mă cunoştea şi nici eu însumi nu bănuiam cine pot fi. Mă fascina ideea de început necondiţionat, de parcă lăsasem lucrurile neterminate cu o seară înainte şi acum, dimineaţa, refuzam încăpăţânat să le mai continui, îndreptându-mă spre altceva. Nopţile erau dormite sub cerul liber sau în săli de aşteptare în reprize scurte şi repezi. Mă înghesuiam în cotloane, îmi duceam picioarele la gură să nu pornesc la drum din nou, iar praful melancoliei mele trecea-n vârtejuri, apoi se făcea ceaţă. Nu merită să mai privesc în urmă sau în jur, căci linia orizontului se păstra aceeaşi, chiar şi sub pleoapele mele închise. Aşa am intrat odată, într-un bloc în contrucţie. Scheletul său de beton era înţesat de muncitori care lucrau fără să vorbească. Fluierau numai. Am observat, urcând scările fără balustradă, că liftul nu fusese instalat şi că toţi muncitorii aveau mânecile suflecate şi braţele păroase. Mereu găseau ceva de lovit, de îndreptat, încât zgomotul mă înfiora. M-am obişnuit. La etajul întâi am scuipat privind în jos, la al doilea am râs, la al treilea m-am aşezat pe scară să admir priveliştea oraşului iar la al patrulea...a început cutremurul. Toţi muncitorii au lăsat ciocanele şi s-au repezit spre ieşiri, strigând. Eu am rămas între praguri aşteptând să înceteze vibraţia, dar plăcile au început să-şi prăbuşească greutatea una peste alta şi toate peste mine. Am asurzit…M-am trezit a doua oară în cea noapte şi am tras concluzia că oamenii făcuseră o muncă zadarnică, de mântuială şi că, de fapt, nepriceperea lor m-a ucis. Într-o astfel de ipostază lipsită de claritate, când te-ai desprins de siguranţa pământului, situându-te deasupra lui, singur, simţi ruşinea unui fugar de propria lui prezenţă, acceptând să te ştergi succesiv, în fiecare clipă, din fiecare loc luminat, fără să te gândeşti că undeva trebuie să cobori şi să te-nfiinţezi fără voie, din nou, pe pământ. Să spargi aerul nopţii cu forma ta, după câteva ore, oraşul cutare, autostrada cutare pe care faci apoi autostopul, e ceva fascinant! Imediat după aceasta, în timpul inerţiei, apare chinul reorientării şi atunci nu mai cauţi să te ajungi cu altfel de judecăţi decât cele noi, neîncepute, mimând neîncrederea noului născut. Nici vorbă de complexe, pentru că acestea rămân „citadine”. Mutarea e prea bruscă şi te zguduie. Clipele astfel crestate, în imediata apropiere a zilei de hârtie, scrisă mărunt cu visele tocite ale celorlalţi, te apropie mai mult de adevăr. Un adevăr aspru şi rece, în ariergarda moralei şi înţelepciunii. Însă eu am înţeles că există o excrescenţă purulentă de viaţă, pe care o poţi atinge şi apăsa constant, bucurându-te de moliciunea ei sfântă. E ca mersul pe traversele de şină…Ca în piesele teatrului absurd. Numeri, te contrazici, te opreşti, discuţi cu o gheată şi priveşti înapoi să nu dea trenul peste tine.

Draft

Nu căutăm, în itinerariul sinuos al zilei de azi, ceea ce suntem. În schimb, deţinem cu toţii o magnifică forţă de sinteză, recapitulând continuu eternitatea din borcanul cu prejudecăţi. Mersul în autobuz, pauza de masă, weekendul, sunt tot atâtea definiţii comode ale unui plan de recapitulare absolut necesar, pentru că "restul" existenţei se consumă firesc. Unul din prietenii mei şi-a luat un supliment reverist, descriind cât de tonifiantă este clipa de admiraţie celestă. Aşadar, peste pavajul recent montat de municipalitate, paşii săi se opresc, privirea se agaţă de o margine de cer, apoi o scămoşează cu o respiraţie adâncă şi un zâmbet admirativ, peste care se suprapun, apoi, două interjecţii, în mod aleatoriu: "Mda...aha!" şi completăm noi "...a mai trecut o zi".

coaching littéraire

În zona francofonă dominantă, c'est à dire în Canada şi dulcea Franţă, se discută, zilele acestea, vitalitatea unei noi meserii. Câţiva manageri consacraţi s-au orientat către zona de interes tip "loisir" a tinerilor, doritori de afirmare literară şi de afirmaţie literară şi au lansat pe piaţă brandul boulot, numit antrenorat lierar. (cel cultural este, probabil, lăsat pe seama educaţiei). Katia Joffo, unul din pionerii acestui demers, invită susţinut, în maniera următoare "Vous écrivez, nous vous accompagnons jusqu'à la publication de votre manuscrit, nous vous trouvons le bon éditeur". Probabil că sentimentul apartenenţei la un grup ideatic numit, până mai ieri, curent literar recidivează acum într-o nouă intenţie conceptuală. S-a aşezat praful (fie el al tobei) peste reprezentările postmoderniste ale egoismului literar ( înţeles că formă de independenţă intelectuală)? Laboratoarele de creaţie s-au devalorizat, raportul general uman - particular a suferit mutaţii în planul ficţiunii literare? Toate aceste întrebări cer un răspuns urgent, altfel realitatea se va lăsa fotografiată şi, Doamne fereşte, vom ajunge toţi scriitori, plătind abonament săptămânal la o sală de antrenorat! (sursa Le monde-livres)