medievalizând

Am înţeles într-adevăr teoria simplă a lui Thibault, care mă saluta pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din călcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui visător... Privirile îmi erau atrase, de fiecare piatră care alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbătă la spălătoria din spatele şcolii....Nu reuşeam, însă, decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase...Îmi aminteam, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia... Tânărul său vlăstar se ascundea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug însăilat în grabă pe trepele catedralei... Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndepărta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie inteligenţa, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă...

Din carnetul contelui d'Alsemberg(3): Răspunsul lui Thibault

L-am revăzut la Antwerpen, la o conferinţă pe care era să o ratez din cauza unui incident tehnologic. Mai păstra doar o allure de francofon cu nasul cârn şi cu capul care se legăna nesigur între umerii săi de practicien generalist. În prima zi a intrat cu pas şovăielnic în timpul unui speech despre toxicitatea adevărului şi s-a aşezat lângă un domn flamand. A scos un creion verde şi pe o bucată de hârtie a scris, discret, ecuaţia bien-être -ului occidental. A devenit ecologist de la plecarea sa în Insule şi pesemne că acolo, cultura sa kantiană s-a schimbat niţel. Continua midriatic să urmărească slide-urile care se succedau nebuneşte, în timp ce flamanda sangvinică explica cetei de latini, biomonitoring-ul bunului simţ. În pauză l-am regăsit la o cafea în sala mare unde hoarda de invitaţi savura "les croissants au beurre" în faţa lichidului cald. Nu a fost mirat să mă vadă ; probabil cei 2 ani departe de umanite l-au recompus mai cerebral. Ciudat… îmi vorbea despre un card care îi fusese furat într-o gară la mii de km distanţă. Atunci, în gând, am evocat oglinda contelui d'Alsemberg, i-am strâns mâna şi am plecat. Împingând uşa, am realizat ce simplu este să citeşti pe chipurile oamenilor ceţoşi: ochi de apă şi suflet de ceară. Păşind pe asfaltul umed am vrut să vizitez "Grădina cu Paradisuri" dar mi-am dat seama că, pentru moment, e interzis accesul şi că lucrările de renovare sunt în curs. Mi-am palpat cardul şi am dat din umeri la gândul că şi ultima oară un concierge african nu m-a lăsat să intru, spunând că nu am luat biletul care trebuia. Cu paşi siguri m-am îndreptat spre gară şi am luat singurul tren de la linia 55. După staţia Conte de Flandre am fost întrebat despre ticket şi înfrigurat am căutat în buzunarul de la piept. Am scos repede hârtia cartonată şi am prezentat-o. Cu un surâs morbid, cel din faţa mea mi-a înapoiat documentul de călătorie şi grăbit m-am reîntors în lumea orwelliană a sfârşitului de secol. Nu am găsit răspunsul rătăcirii insulare şi atunci instinctul meu de altruist parcă pulsa mai intens. Închid ochii şi zâmbetul agăţat în colţul gurii francofone îmi inundă melanina. Hi, hi, hi… Ah, am ajuns în gara de sud. Vreau să cobor dar o hârtie cade pe scara trenului no. 55. O iau diplomat în mână şi o cercetez înainte de a o arunca. Cu litere de-o şchioapă, mărunt cu un accent de european pretins, stă scris : Thibault C., Médecin du Monde. Respir occidental şi impătur hârtia cu grijă, după care o depun în portvizit. O seară roşiatică se aşterne peste oraş şi eu nesăbuit încerc să deschid uşa de la numărul 244.

Castelbell y el Vilar - amintirea gustului de mentă

Dimineaţa când toţi dormeau, trăgeam o fugă în Castelbell y el Vilar unde îmi făceam cumpărăturile şi admirăm basilica romană în culoarea argilei. Preotul mă cunoştea şi se împrietenise cu mine într-o situaţie bizară. În zilele de luni şi vineri ale săptămânii obişnuiam să merg în clopotniţa bisericii, pentru că era umbră şi piatra rece a zidurilor proteja ochii. Împleteam coşuri din răchită adunată primăvara şi depozitată în curtea locaşului de cult. Învăţasem de la Senor Cambreras, clopotarul satului. El îmi dădea şi banii obţinuţi din vânzare, o parte inegală dar binevenită. Într-o astfel de zi am auzit zgomote pe scara interioară a clopotniţei şi mi-am aruncat privirea să văd cine cu cine dialoghează. Preotul, un om la vreo 45 de ani, cu sutana albă şi merticul roşu pe frunte cerea unui anume domn, pe un ton amiabil, să i se traducă din latină un pasaj din "Tantum ergo". Preotul avea nevoie de un text limpede pentru o tapiţerie, pe care o comandase la Madrid. În aceeaşi după amiază am cerut, în centrul de sociabilizare a emigranţilor, o antologie de texte catihetice, am căutat pasajul şi am început să traduc. Intrările discursului mi se păreau extrem de puerile şi consecuţia denotaţiei era supărător de evidentă în orice rând parcurs. Cu vârful creionului ascuţit, am început să notez printre rânduri. Textul latin sună cam aşa :

„Tantum ergo sacramentum, Veneremur cernui, Et antiguum documentum, Novo cedat ritui : Praestet fides supplementum, Sensuum defectui. Genitori Genitoque, Laus et jubilatio Salus, honor, virtus quoque, Sit et benedictio, Procedenti ab utroque, Compar sit laudatio.” Traduceam atent, nimic nu aveam de pierdut şi nimic nu aveam de câştigat. În câteva minute terminasem şi îmi notasem traducerea, caligrafic, pe o foaie de jurnal, în spaţiul de chenar din dreapta sus, unde găsisem pagina netipărită. "!Este sacramento es admirable! !Déjenos adorárselo humildemente, y que en la regla de anteriormente Succede un nuevo rito! !Que la fe venga para suministrar los nuestros sentidos y tenga su límite! A Pere, al Hijo, nuestra alabanza, el placer de nuestros cantos: !!Hola!, y poder, y honor y cualquier bendición! En el Espíritu de Pere y el Hijo…..". A doua zi dimineaţă preotul căuta cu privirea, cercetător, întregul grup de enoriaşi. A venit la mine, mi-a mulţumit şi m-a strâns în braţe. Nici astăzi n-am aflat cum a ştiut să descopere autorul unei traduceri pe o foaie de jurnal, aşezată la vedere, pe altarul de marmură, între cele două vaze cu flori.

în stilul lui Scott Fitzgerald

Desfac plicul şi scot din interior paginile scrise mărunt, ca nişte cuiburi înţesate de insecte negre, mişcătoare. Încep să citesc curios."Am ascultat piesa lui Pierre Vaillant şi mi-a venit ideea să-ţi scriu. Să ştii că e şi acolo o căutare perpetuă, prin amintire şi evocare..." Priveam scrisoarea şi mi-a venit să râd prosteşte. Masca de idiot romantic era inexistentă. Ce uşor e să inventez, i-aş fi răspuns Alinei pe loc, că de fapt eu sunt cel pasionat de „un déja vu” şi „un déja senti”. Eu sunt omul născut în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în oameni, în sine. Anii pe care l-am trăit în cetate, în sincronie, mă obsedează, iată, de parcă întreaga mea viaţă şi-ar fi croit orbite în jurul ei şi al calmului meu. Cu siguranţă m-am rescris pentru alţii. Sunt un om aproximativ, încolţit şi pândit de hienele care stăruie în visele maturităţii...Apoi a plouat săptămâni întregi. I-am răspuns evitând să mă gândesc. Călcam luna din bălţile parcului, apoi mă odihneam lângă un arbore scorburos. Apăsam cu fruntea coaja bătrânului stejar până ieşea răşină, până sângele meu începea să miroase invocând fiarele nopţii. Cu tot cu stropi, lună şi sânge şi răşină, cu tot cu noapte şi cu fiarele din arborii cu coajă, mă ridic biruind oboseala :

"Încep să mă învechesc ca vinul de când…

Bucuria roşie îşi roteşte sub tâmplele noastre fustele.

Eu mă încalţ cu visul tău de-a dreptul….". Versurile curgeau melodios dintr-o chitară.Trubadurul cânta pentru noi şi asta m-a măgulit. Aline s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit. Ne întâlniserăm în sud…

zâmbetul Giocondei

Portretul Giocondei privea cerul galeriei cu o ambiţie de alpinist şi pofta ei de viaţă se răsfrângea ca o buză fermă peste anii de şcoală, mimând un drum fără întoarcere în lumea teoremelor simple , zâmbind aleatoriu la fiecare modulaţie dinamică, în fiecare unghi şi perspectivă. Pielea elastică şi trupul anorexic reflectau o lumină de apostol pe icoane de mucava. Nu ridicam din pământ privirea de teamă să nu murdăresc această fărâmă de supleţe şi să o contrazic pretenţios în fraze bine alese şi aluzive. Atunci încă nu ştiam câtă goliciune deţin cuvintele şi cum poate înşela miezul de nucă seacă... Viaţa avea două semne de carte aşezate, constant, în înţelesul ei, la pagina cu poze şi exerciţii...iar paginile refuzau să se dezlipească una câte una ...iar cartea zăcea aruncată în şanţul orgolios al aşteptărilor. Mă privea pe sub pleaoape şi un zâmbet amar înflorea sub buza subţire tăiată din chipul rotund. Prima pagină de jurnal, peste care mă aplecasem, arăta litere rotunjite atent conduse în caligrafie, dar care ascundeau un sens pueril, minimalizat în denotaţia unei ore de civilizaţie : "Renascentismul reprezintă totalitatea ideologiilor inovatoare...".mă opream din admiraţie şi căutam privirea turiştilor care înţelegeu doar că ar trebui să fie atenţi...şi, preocupaţi, căutau să-şi activeze bliţul aparatelor. Atitudinea lor mă irita şi mă adauga unei ipostaze superficiale de orator mincinos. Atunci îmi schimbam locul, cu mâinile în buzunarul jeans-ilor...

între culori

Ce au ajuns astăzi, în spaţiul urban, să semnifice culorile? Obiectele se împletesc în privirile admirative ale tuturor şi se diferenţiază prin forma şi culoare. Prima segreghează utilitatea de frumos, a doua (culoarea) promovează nobleţea, istorisind poveşti despre cuiburile de humă ale fiinţării. Culori reci, culori calde... Acest refren îl rostea, odată, un negustor, pe străzile prăfuite ale unui târg, în vreme de secetă. Oamenii scoteau capul prin ferestrele de lut şi trestie cu muţenie curioasă şi priveau chipul ridat de soare al neguţătorului de postavuri. Culori calde, culori reci...strălucea şi vocea lui subţire, la concurenţă cu vocea muezinului din minaret. Nimeni însă nu coborâse să cumpere un centimetru de pânză, chiar dacă din şaretă se vedeau capetele viu colorate ale vălătucilor. Totuşi, o fetiţă desculţă venise în întâmpinarea lui, oferindu-i o ulcică de apă în schimbul unei năframe albastre. Negustorul bău, însetat şi grăbit, apă dar de găsit năframa albastră în mulţimea de mărfuri , nici vorbă. Încercă să o răsplătească pe fetiţă cu un şal, apoi cu un batic sidefiu. Fetiţa ceruse, însă, o năframă albastră şi cu privirea ţintită îl implora pe omul din faţă să-şi ţină cuvântul dat. Negustorul plecă, ridicând din umeri, enervat de încăpăţânarea copilului. Şi de atunci negustorul nostru nu mai suporta să i se vorbească de această culoare. Ba mai mult, renunţase la toate materialele care puteau să-i amintească de ochii copilei. Însă, într-o zi de vară, într-un târg prăfuit, la vreme de secetă, dintr-o casă răcoroasă de trestie şi lut a ieşit o fetiţă desculţă, oferindu-i o ulcică de apă, în schimbul unei năframe albastre. Negustorul însetat trăia neputinţa unui déja vu, aşa că se eschivă, refuzând apa şi porni pe drumul către următorul târg prăfuit. Şi povestea ar mai fi putut continua, dacă muezinul transpirat nu ar fi anunţat a doua zi în moschee că ,pe drumul de întoarcere, a văzut trupul imobil al unui neguţător, cu ochii aţintiţi spre cer şi cu un zâmbet mulţumit, întins pe chip, ca o năframă albastră.

jazz trompette

"On ne choisit rien, dans la vie. On choisit par défault, ce qu'on vous donne ou ce qu'on sait faire. Et surtout, on est choisi." Adică nu alegem în viaţă ce facem sau ce suntem, din cauza unei inerţii postulante, prin care suntem aleşi. Sunt cuvintele unui celebru jazz cantautor, în vogă şi azi, pe numele său Eric Le Lann. Am rămas surprins câte umbre se pot conţine untr-un pumn de cuvinte, oferite după un concert epuizant, în culisele măturate de ropotul aplauzelor. Mi-am imaginat cum evoluţia artistului sculptează în faţa spectatorului o rotire măiastră de reprezentări, cum timpul arcuieşte, încremenit, braţele peste orice vârstă şi am invidiat, trebuie să recunosc, poziţia privilegiată a estetului vrăjitor. În culise, de obicei, aduni praful de stea din ochelarii de concert, scoţi măştile şi eliberezi corsetul tensiunii. Artistul, însă, are continuitatea genialităţii şi face filosofie, de parcă şi-ar dori să fie aplaudat neîncetat, cu fiecare pas aşezat. Un soi de enciclopedism "avant la lettre "se rostuieşte în condiţia contemporanului, care se decide să facă artă, adică să-şi asculte intenţia inspirată de a evolua. Termenul viaţă, în contexte şi texte de scenă, caută sinonimii bizare, poate un pic altruiste, gen destin artistic, anagramă a talentului sau iluzia-spectacol.