cărare pe o frunză de arţar

Haideţi să plecăm de pe codiţa frunzei, cu degetul arătător urmărind labirintul. Intrarea semnului în palma vegetală deschide la dreapta şi la stânga porţi mincinoase, iluzii care te îndepărtează de la drumul drept. Mai e până la vârf şi deja, culoarea ruginie a ţesăturii pe care păşim ne întunecă pupila. Totuşi clipim de două ori, apoi continuăm drumul grăbit. La 2 cm distanţă de punctul în care am decis rătăcirea, un păianjen îşi lăsase bumbacul. Picioarele noastre prind cleiul insectei şi cât pe ce să alunecăm. Salvarea este, însă, şanţul cu zimţi ascuţiţi de care ne agăţăm. Apoi nu mai e decât o câmpie galbenă, peste care vântul bate cu 20km/h, încreţind părul şi uscând buzele. Sub paşii noştri pulsează seva dulce, la unison cu tensiunea arterială din braţe. O simţiţi? În sfârşit câmpia se termină. Suntem în vârful ascuţit al frunzei de arţar. Toată lumea aplaudă şi fluieră de bucurie. Deasupra noastră, dincolo de un cer abstract, cineva zâmbeşte, apoi închide graţios ierbarul, căscând de oboseală şi plictis.

ceţuri diagonale

Podurile construite în albii largi, în mijlocul oraşelor mari, sunt încărcate de poveşti. Metafora acestui element arhitectonic urban se potriveşte, ca nuca-n perete, cu proiecţia obsesiilor unui trecător întârziat, la ceas de seară, pe cheiurile de piatră, măturate de vânt. Podurile, gândea acesta, unesc prezenţa individuală şi logica lumii într-o invitaţie jovială la comunicare. Podurile pietonale sunt mult mai fiabile din această perspectivă solilocvială şi atrag mai multe minţi, cu cât lungimea lor se defineşte mai bine. Viaducurile au şi ele importanţa lor capitală dar trăiesc neajunsul de a fi traversate în viteză, pe autostrăzi bitumate. Deci, elementele de transfer, numite simplu infrastructură, ar oferi tuturor un subiect de reflecţie. Vedeţi, nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă trebuie evidenţiat ceea ce se află sub pod: ape, forme de relief, prejudecăţi, mentalităţi sau păduri îngălbenite de toamnă. Pe nimeni nu interesează. Doar existenţa unui pod aşează lucrurile într-o ordine firească şi oficială, fără a redirecţiona atenţia asupra dedesubtului. Călătorul nostru întârziat se opri din cugetare, căci în faţa sa, podul pe care începuse să păşească, se cufunda pe jumătate în ceaţă iar de la capătul celălalt un camion arunca decibeli asurzitori.

undeva, cândva...

Praful se ridică, înăbuşitor, în urma automobilului cu toba de eşapament spartă. Târgul, cu toate magazinele închise, se topea de plictiseală, alunecând ca o masă elastică peste paharul ciobit al gardurilor ce delimitau periferia de maidane. Şoferul, îmbrăcat în combinezon, cu ochelari de insectă şi guler de piele, apasa acceleraţia lovind cu pumnul în indicatorul pătat de ulei. Nimeni nu se afla pe bancheta din spate. În schimb, la 30 de minute distanţă, în dreptul unui prun uscat, în care croncăneau ciorile, se afla o magazie, de fapt o pretenţie de locuinţă rurală. Cutia poştală, cu aripa de metal ruginită, scârţâia, chiar şi atunci când, în dreptul ei, o mireasă inundată de lumină, cu trena rochiei agăţată de bălăriile curţii, privea, cu mâna streaşină la ochi, drumul. În povestea aceasta a început să plouă, din păcate, iar obiectele au făcut un schimb ciudat de identităţi cu personajele şi iată ce a ieşit: Şoferul în combinezon se ridica înăbuşitor din târgul cu toate magazinele închise, iar mireasa cu trena prăfuită se topea de plictiseală peste paharul ciobit al aşteptării. Braţu-i ruginit scârţâia iar cutia poştală, săpată în dreptul frunţii, aduna ca un magnet ciorile din prun.

carusel stilistic

Îmi atrăgea atenţia cu priviri discrete şi cu un ţipăt de surpriză, de fiecare dată când păşeam pe gazonul întunecat din faţa terasei, unde luminile petrecerii mai stăruiau. Refuza să mai înainteze, asemeni unui catâr, căruia ochelarii stăpânului îi opturau dorinţa şi sentimentul de siguranţă, înconjurată de voci străine şi muzici aduse de departe, cazută, parcă, dintr-un fruct cu arome sălcii. Abia atunci observasem că, după ploaia de vară ieşiseră din parcul apopiat melcii, iar umbra lor îmbălată şi greoaie se reflecta în râsetele noastre, printre paşi şi vorbe dulci, ca nişte rotule abstracte de ciocolată albă, mişcate vizionar de un braţ creol către luminile optuze ale terasei. Privea speriată invazia aceasta de linişte şi vâscozitate, nesigură de braţul pe care i-l oferisem, siderat. Şi atunci mi-am dat seama, într-o fracţiune de secundă, cât de departe se află viaţa ei şi cât de înfiorator şi cochet e sertarul cu pastile, în care se amestecă, atunci când luminile prezenţei mele se rasfirau în cotidian. Clipea des... iar buzele muşcate primeau culorile purpurei... Obosisem să mai păşesc grijuliu şi m-am aşezat în iarbă, printre melci...Ştiam că în spatele meu nu se mai află nimeni, fiindcă vântul bătea inodor si rece.

Pigalle

Spaţiul acelor după-amieze, acoperit de grupurile turiştilor dornici să învârtă paletele de la Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un chevalet şi o cocota bătrână, cu rimelul curs şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, cu nume de pictor, care duce către şi mai ascunsa Place de Tertre, ochii se plimbau ironici, peste porţile caselor şi hotelurilor, în speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e că adjectivele stăteau cuminţi în rastel iar cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze imaginea putea să se oprească la o masă stradală, perfect rotundă, din localul Chez Cosette, unde se mâncau cele mai bune tresse au chocolat din tot faubourgul. Acordeonul se vindea şi el, cu melodia tărăgănată a clochardului bărbos, în tricou de marinar. Cocota aştepta cuminte în colţul străzii, apoi, după o strategie verificată ani la rând, se apropia de mesele clienţilor, fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu indulgenţă, de parcă ar fi invitat la propriul său vernisaj existenţial. În această linişte sacră, vocile unor turişti se adună din ce ce în ce mai vizibil. La început din ecouri, apoi din lumina spartă a felinarelor. În faţa bistroului un petrecăreţ din grup se desprinde, iar silueta sa afumată de voioşie, îmbrăţişează bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancnota mototolită de 50 de euro, apoi o aşează cuminte, în văzul lumii la cocarda pulpei. Toţi aplaudă, acordionistul bărbos chiar a început une chanson paillarde... Cocota face cu mâna grupului vesel lăsând în urmă dâra de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea piţigăiată să alunge rutina : Vive la Roumanie!....vive les bastards!...

sindrom Dostoievski

Capul mic al agentului de pază se profila pe peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din par de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor... Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat...M-am apropiat ca să pot citi City down SRL...scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei...Răceala metalului trece dincolo de tâmplă şi aruncă peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare...Pentru moment toate obiectele existente rămân imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învechesc… numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile , distruge labirintul de spumă al identităţii, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare...

-Ce faceţi domnule!!!?

-Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea....să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi...dacă ar şti superiorii dumneavoastră... Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare...

reporterul

Primise ca temă de seminar redactarea unei ştiri extraordinare, în măsură să influeţeze atenţia celor care i-ar fi citit articolul. Avea însă o limită de inspiraţie: domeniul universitar tehnic. Zile la rând se oprea în faţa uşilor capitonate ale rectorului, aşteptând audienţe sterile, din care nu putea extrage decât statistici, date referitoare la numărul studenţilor înscrişi sau preferinţele acestora faţă de proiectele aflate în derulare. Odată, chiar, secretara şefă l-a invitat să-i ofere o cafea, promiţându-i un extras din regulamentul de funcţionare al instituţiei şi o listă cu profesorii pensionari care au adus glorie, cândva, şcolii. Reporterul nostru, la început de carieră, zâmbea tuturor, cu toţi dinţii, de parcă semnase un contract secret cu o firmă serioasă în domeniul combaterii cariilor dentare şi, cu voioşia la rever, se oferea să comunice, chiar dacă acest lucru nu aducea a imperioasă necesitate. Trecuseră 2 săptămâni de la ultima avertizare. Trebuia să depună proiectul şi articolul ideal încă nu se născuse. În a treia săptămână, însă, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. În dimineaţa acelei zile primise un telefon iar vocea feminină din cască se recomandase drept un binevoitor anonim. Prinse tramvaiul la mustaţă şi porni spre marginea oraşului să verifice informaţia. Pe drum apăru şi reproşul sâcâitor că nu s-a agăţat şi de aparatul foto. Dar asta e....va ajunge, se va informa şi va scrie articolul. Ajuns la locul cu pricina, în amfiteatrul vechi al universităţii tehnice, printre rulmenţi şi strunguri ruginite, nu aflase decât un caiet, cu funde albastre înnodate în cruce. Se aşeză pe catedra cu palul alterat de umezeală şi deschise, curios, la prima pagină. Rândurile mărunte începeau cam aşa: " Bine ai venit...bine ai ajuns sau bine te-am găsit! Alege o formulă ca să poţi merge mai departe. Până la oameni, atenţie să nu te împiedici de lucruri...Hai, să vezi ce s-a mai întâmplat azi....".