lungul drum spre casă

Astă seară vântul s-a strecurat ca un hoţ pe aleile din parc. Frunzele au şuşotit nervoase, cerul s-a deschis ca o ghenă, din care a căzut ceaţa, fracturându-şi un picior. Ehee... şi bradul ăla sticlos, din bolul de Crăciun a prins glas, clopoţind a iarnă. De cealaltă parte a străzii, felinarele se plictisesc iar ghereta de bilete ţine de şase... poate vine cu ultimul bus vreun călător. Aşteptarea însă este simpatic de lungă, aproape ca iţi vine să mănânci popcorn şi să faci pariu : va veni...nu va veni...

aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.

ca să vezi

Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Uneori este extrem de confortabil să fii egoist. Înţelegi atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale...Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie... Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt in lume cazuri similare.

timpul ceasului de mână

De pe urma căutată a începutului de drum, Thibault nu mai spera să găsească vreo semnificaţie personală. Măştile cădeau în acelaşi timp cu picurii de ploaie de pe copertina transparentă, montată pe terasa braseriei.

-Ai înţeles ce s-a întâmplat cu problema timpului?

-Desigur, am înţeles tot ce mi s-a explicat în cele 2 ore.

Adevărul e ca pricepusem doar introducerea în discurs, pentru că vorbitorul nu prea avea ceva important de spus despre timp. În plus, era o chestie ciudată să vorbeşti despre timp într-o sală în care cel puţin patru oameni îşi privesc ceasul. Aşadar introducerea era genială, pentru că timpul, ca noţiune, semnifica, dincolo de abstracta viziune artistică a suprarealiştilor, nu se topea, nu îşi arunca minutele spre cer, nu ştergea cu limbile ceasului anotimpurile. Timpul devenise un soi de prieten dulce-acrişor, familiar acceptat prin papilele gustative, ca o mireasmă rară, răspândită şi promisă, de aperitiv. Cu atât am rămas din discursul vorbitorului, dar îmi plăcea să-i confirm lui Thibault că am înţeles mesajul şi că am intrat la idei existenţiale. Ce-i drept, în jurul vârstei de aur, apologiile nu mai strălucesc, nu mai prind. Timpul se transformă într-un meniu din care se servesc toţi, până înţeleg că, de fapt, ei sunt cei "gustaţi", până la epuizare.

despre media românească

Avem de-a face cu o troacă specială, căptuşită cu seniori editori si redactori măslinii, cu părul creţ şi cearcăne profesioniste sub ochi. Gura lumii e componenta obligatorie a inteligenţei mesajului transmis către cine ştie ce ideal-oligofren-spectator, care digeră parizerul înfulecat cu 5 minute înainte, chiar în faţa ecranului. Noţiunea de bien-être a fost extirpată demult, iar organismul mediatic latră, cu botul plin de bale, decupaje din viaţa şi normalitatea pe care o presupun făcătorii programelor de ştiri. Singurul nevinovat în chestia asta e, pare-se, prompterul. Săracul, aproape victimizat, e murdărit în fiecare zi cu soluţii maron, peste care un invitat de studio, adipos şi gângav, dă cu limba, apoi îşi clatină tacticos talanga neuronică, egoistă prin nativitate. Bleahhh....

teoria departelui

Se transcrie din aproape în aproape: mai întâi mâna dreaptă, apoi o persoană aleasă de pe stradă, care se nimereşte fix la acel ceas să treacă prin faţa ochilor, apoi panorama oraşului de la restaurant Esplanade, în timp ce la ureche, barmanul şopteşte grav conţinuturi de cocteiluri cu iz american, aşteptând decizia noastră. Depărtarea este o relativă reconsiderare a apropierii. Cât de departe poate fi ceva sau cineva apropiat şi cât de aproape poate fi, prin mijlocirea imaginaţiei, spaţiul sau persoana de la sute de km distanţă! Un avion trecea, în timpul acesta, deasupra capetelor noastre, deasupra oraşului şi norilor, în ordinea acestei enumerări, şi rememora, solubil, timpul din cauzele prime ale afectivităţii. Unul din turiştii de pe aeroport scoate o năframă, face semnul despărţirii, altul scoate din buzunar portabilul şi trimite un SMS, iar al treilea călător lipeşte o etichetă verde pe ventralul burduşit al valizei cu mâner de plastic negru. Destinatarii acestor semne, compun ideea departelui prin inconsistenţa lor fizică şi mai ales prin aşteptare. Un buton imens, vopsit în galben aşteaptă să fie apăsat, în ceţurile expectative ale fiecăruia pentru validarea mesajelor. Iată cât de aproape se afla departele din noi înşine!

brutarul, noiembrie şi coana franceză

Padam...padam...cânta în surdină Edith Piaf la patefonul anticarului, iar toţi trecătorii întorceau capul şi se împiedicau de căruţul cu ziare uitat de Gilbert distribuitorul. Zilele sfârşitului de noiembrie nu mai foloseau cuvintele pentru comunicare, începând să imite oamenii plimbăreţi din parcul apropiat. Anticarul, cu mustaţă pe oală, ca un brutar, găsea mai potrivit să exprime ceea ce gândeşte despre orele de amiază, sprijinind zidul, ridicând degetul mijlociu de la mâna dreaptă, de fiecare dată când duduia de la mansarda de vizavi se afişa în cadrul ferestrei, în capot de baie. Era obscenă ieşirea asta parfumată de lumina oraşului, dar virtualii clienţi treceau cu indiferenţă, pe valsul lui Piaf. Singura problemă e că înjurau căruciorul cu ziare, fiecare în limba lui. Anticarul, domnul "şmecherie", asta aştepta. Făcea cunoştinţă cu privitorii neavizaţi că dehhh...cine comunică se şi comunică şi nu cred că ar mai fi fost cineva atât de încântat să audă o tâmpenie în engleză, germană sau chiar finlandeză. Ce dulce i s-a părut acel "merde!" rostit de studenta anorexică care tocmai trecea neatentă! Brutarul anticar s-a luminat la faţă şi a poftit-o chiar în localul său, să bea o idee ori să guste un crevete filosofic...