neputinţa granzilor

În Copenhaga, G15 discută problemele încălzirii globale. Pe toţi pereţii staţiilor de metrou apar chipurile îmbătrânite ale marilor şefi de stat, mutate într-un 2020 marcat de efectele neputinţei lor politice. Admiraţi portretele contorsionate de timp ale lui Obama, Sarkozy, Brown şi Merkel. Magnific evidenţiat raportul efemeritate- esenţă!

poveştile de sub brad

Un brad ajunsese în locul în care şi-a dorit cel mai mult, adică în sufrageria împodobită, cu şemineul strălucind. Copiii l-au ovaţionat, atunci când ramurile-i verzi au măturat pragul de sus al casei, improspătând atmosfera cu aerul îngheţat. Dar ceea ce era mai important, bradul îşi pregătea discursul de Crăciun, după ce, două veri la rând îl creionase în vârf de munte, cu ştersături şi adăogiri. Ştia, de pildă, că prima ieşire în public a unui orator se confundă cu o etapă importantă de sociabilizare, numită "captatio benevolentiae". Ştia că va trebui să-şi împodobească discursul cu formule iniţiale şi mediane şi că, la urma urmei, povestea va supravieţui după trista şi nedreapta despărţire de pe 6 ianuarie. Era, aşadar, un brad conştient, din soiul cel mai snob, cu vârful ramurilor încărunţit, argintat. O singură problemă avea musafirul poftit recent în casa primitoare: oamenii. Unii zâmbeau glacial, trecând în grabă spre vestibul, alţii lăsau să înţeleagă din priviri cât de sinceră este admiraţia, copiii vecinilor numărau invidioşi pachetele de la baza tulpinei, ce urmau să fie deschise la un semn magic. În tot acest joc al servituţii reciproce, bradul s-a personificat, primind obiceiurile semenilor din jur. Singura lui preocupare, în intervalul sărbătorilor, era să înţeleagă sensul cuvântului speranţă, subliniat cu cerneală verde pe colţul de felicitare de pe măsuţa de cafea.

exerciţiu de interferenţă

Se ia o bucată de cer şi se amestecă, tandru, cu 4 amintiri amare, într-un vas spart, în care timpul şi-a depus rugina. Apoi conţinutul se răstoarnă într-o ureche de adolescent, până ce realitatea devine iluzie... Am făcut întocmai şi iată ce a ieşit!

doar o zână

Magazia Moşului, plină de jucării, în special de pluş, fusese sigilată. Singura persoană care putea pătrunde în interior era Zâna Cloche, îngrijitoarea oficială a imobilului magic, stăpâna pliculeţelor de naftalină, pe care le răspândea grijulie printre lucruri, că nu cumva moliile să atace şi să deformeze chipurile păpuşilor sau roţile de lemn ale camioanelor miniaturizate. În ziua aceea, fermecătoarea zână intrase în depozit pe la orele prânzului, după ce servise masa în Laponia's food, cu doi pitici şi un faun dichisit, căruia nu-i mai tăcea gura când intra în discuţie criza financiară de anul acesta. În fine, zâna cea bună intrase în camera interzisă, apoi încuie de 2 ori pe interior, din raţiuni de securitate, aşa cum prevedea protocolul. Peste tot mirosea a brad, mere şi gutui. Nu se mai cade să tulbure această stare de lucruri, acum în pragul sărbătorilor, să dea cu mătura ori să strângă praful. Oricum în zilele care vor urma magazia va fi golită şi ea va spăla ( a câta oară?) podeaua cu urmele de copite ale renilor. Nu se putu abţine, însă, şi întinse braţul după vârful de brad, în formă de stea, pe care, apoi îl rotise în aer rostind o vrajă. Nu putea uita că statutul de zână trebuia întreţinut. Dar nimic nu se întâmplă. Cutia muzicală, cu senzori de mişcare, pare să fi înţeles intenţiile Zânei Cloche, aşa că începuse să depene o melodie tărăgănată. Vizita în camera interzisă se terminase prea curând, pentru că Moşul telefonase la dispecer să anunţe de urgenţă întrunirea Consiliului pentru bilanţul contabil. Totuşi, în acea seară, meteorologul de serviciu anunţase, speriat, o ninsoare abundentă peste partea întunecată a globului pământesc, fără să ofere explicaţii suplimentare şefilor. Băieţii de la grajduri, în timp ce umpleau cu fân ieslea zâmbeau cu subînţelesuri :"e doar o zână...ce să-i faci!"

larousse romales

Se încheiase o zi, un fragment înăbuşitor de miez de iulie, în cetatea lui Ratatouille. Pe cheiurile Senei chiar începuse vânzoleala, de parcă turiştii curioşi îşi mutaseră destinele frugale deasupra pontoanelor luminate şi ghidate de voci, în 7 limbi distincte. Am coborât, dezamăgit, în prima gură de metrou, aerisită de curenţii proaspeţi. Cu toţii ne-am înviorat la gândul că lăsaserăm la suprafaţă un soi de încălţări uzate, pe care urma să le folosim în ziua următoare. Plutea o tăcere binefăcătoare în jur. Ne-am aşezat toţi trei în compartimentul golaş, aşteptând sunetul plăcut al vacuumului (căci aşa obişnuiam să numim zgomotul demarajului, de fiecare dată când urcam în metro). La prima staţie chiar, o companie melodioasă, completa în surdină gravitatea atmosferei, inerţia oboselii de peste zi, în melcul metaforic şi egoist al gândurilor. Acordeonul dizolva în aer "une jolie chanson", în genul melodiilor care se impuneau în background, atunci când masa de turişti se prăvălea peste cine ştie ce punct de atracţie. De vreo câteva minute, însă, încetase. Un tânăr oacheş trece cu pălăria de pâslă prin faţa noastră : "Bonjour monsieur, si vous avez seulement 1 euro...."( adicătelea, "Domnule, 1 euro, dacă vă lasă inima..."). Unul dintre noi, amicul N.C., cel care nu ştia o boabă de franceză, deşi era fascinat de ea, îl repede, plictisit, pe clochard: "Du-te domle', dispari că n-am...". Atunci oacheşul cerşetor muzicant sau muzicant ambulant, pe care-l credeam coborât din înălţimea Anzilor, judecând după veşminte, zise într-o romanească pură, îngheţându-ne sângele în vine: " Nici voi n-aveţi, mânca-v-aş tâmplele voastre de barosani..."

aşa grăit-a Gaudi

Singura cale de acces, dinspre ruella Picasso spre Parcul Güell, este, fără îndoială, cea mai înjurată de turişti. În primul rând, strada are ponton ascendent care te epuizează la 30 de grade, pe timpul verii. În al doilea rând, la capătul ei te aşteaptă o spărtură în gard, incredibil de incomodă pentru un oraş turistic, în dreptul căreia se face coadă, odată la 10 minute. Se magnetizează instantaneu un Babel promiscuu, în care nemţii, portughezii şi asiaticii comunică agresiv, căutând fiecare un loc mai bun de admirat oraşul de pe colină. Şi, credeţi-mă, merită să înduri neajunsul pentru o panoramă, dar mai ales pentru exerciţiul de contorsionare vizuală. Adică, odată ajuns în vârf, accepţi o privelişte interioară a parcului, distorsionată cu un ochi de peşte în profilul băncilor de faianţă mozaicată, ondulată sub cerul de sticlă al Barcelonei. În broşura turistică se explică intenţia artistului de a urma linia de forţă a componentei vegetale (arhitecturi pluriforme, spaţii ovale şi coturi perfect rotunjite) însă realitatea e mai simplă. Gaudi, în josul scărilor de la fântâna iguanei, zâmbeşte răzbunător, între doi palmieri: undeva, lumea a fost fotografiată în propriul alcov, într-o situaţie penibilă, cu părţile moi la vedere...Ouuuups!

tic-tac

Circul răsuna de hohote de râs, la marginea oraşului. Spectacolul începuse de două ore şi lumea se îngrămădise să vadă animalul exotic, ciudăţenia naturii, care "sare, urlă şi trânteşte, apoi tace ca un peşte". Aplauzele lipseau. În schimb, clovnii stârneau în arenă ropote de picioare lovite în podele de lemn. Ceasul dresorului ticăia în tot acest timp magic, într-un buzunar dublu, croit de femeia obeză, care ducea fân în ţarcul zebrelor. Tic-tacul se amplifica în plămânii spectatorilor, în muşchii saltimbancilor şi răgetul leului năpârlit şi bătrân. La pauză, ecranele mari afişau reclame idioate (pastile de gumă, ciocolată cu rom, prezervative etc.) iar ploaia de confetti se aşeza, incredibil, peste găleata strivită, în nisipul arenei.