gândul mâţei

Zăpada e o curte acoperită cu blana vecinei de peste drum, gândea motanul, aşezat la fereastra casei, rue Voltaire, no.34. Chiar aşa stau lucrurile, căci de 3 săptămâni Mathilde se afişează la geamurile mansardei şi se face că nu ştie de cele 2 cozi de şoarece, pe care i le-am depus, generos, la picioare, de parcă eu n-aş avea altceva mai bun de făcut decât să păzesc insalubrele guri de canal. Mi-a miorlăit odată, apoi mi-a întors spatele, căci Toulouse ( poreclit Cicatrice), traversa grăbit strada, fără să ne salute, cu părul zbârlit şi murdar de smoală. Mathilde şi-a întins labele din faţă, apoi s-a scuturat simandicos. Blana ei albă s-a alungit pe cărarea care duce la magazia de lemne a bătrânei Simester. A doua zi după eveniment toată curtea împrumutase imaginea, multiplicând-o în mii de fâşii, peste garduri, poduri şi scări. Asta o fi iarna?

o culoare cuminte

Vântul nu mai contenea de astă noapte. Eu închinam un pahar de vin roşu. Ultima oară o văzusem în aeroport. Flanelul albastru zvâcnea dintr-un popor de mantouri gri, adunate să conducă ori să întâmpine călători. M-am apropiat. Deasupra noastră tocmai decola un Jet Air spre oraşul de gheaţă , iar eu i-am ferit fruntea de o mângâiere absurdă. Respira fierbinte, îmi cauta mâinile, pentru ca, în minutul următor, să-mi spună, abia perceptibil,… drum bun. Intram în infinitul ei cu o zare de melancolii. Ale mele, solitare şi încăpăţânate... Se opreau peste o lună amară, modelând-o într-o taină de jurnal. Apoi mi-a făcut semn să privesc pista aeroportului. Zăpada se umfla în aşternuturi de vânt...se lăsa măturată şi apoi din nou se cuminţea.

decembrie palimpsest

O piaţă istorică...să zicem una cu rezonanţe renascentiste sau medievale, gen Plau de Colomb, în Barcelona sau Place de la Concorde în oraşul luminilor. În piaţa istorică el, teribilul turist, încărcat de ambiţie, survolând Everestul imaginar al scopului de atins, cu aparatul de fotografiat atârnat de grumaz, în bătaia vântului. Deasupra pieţei istorice s-a suprascris, în palimpsest, un târg de Crăciun. În târgul de Crăciun negustorii cu şorţuri verzi şi roşii citesc presa de peste zi. Pe masa lor, bulgării de sticlă au aruncat în captivitate, în pudra zăpezii artificiale, sănii, urşi polari, moşi optimişti. Deasupra târgului de Crăciun, s-a suprascris un profil, din care a plecat în fugă întreg conţinutul unui personaj, către o piaţă înzăpezită, aburită de vinul fiert, ca şi ochelarii vânzătorului de suveniruri.

seara lui Joseph

Vântul serii usca tricourile albe şi verzi şi ne-aminteam amândoi că trebuie să coborâm pentru masă. Şi-ntotdeauna, înaintea mesei, Joseph spunea tuturor povestea speriată şi obosită a războiului. Vorbea de un înger care nu-l părăsise niciodată. Între cer şi mare glumele camarazilor se uneau până se transformau în zumzet de obuze şi ţipete. Cum n-are ecou, marea îţi strânge ghem sufletul şi îl tăvăleşte în neantul furtunii. Ai noroc, zicea Joseph, dacă a doua zi îl mai găseşti pe plajă, la răsărit, adus de valuri. Poţi să nu-l mai recunoşti sau să se fi transformat în val sau în nisip. El a păţit-o şi într-un fel avusese noroc…căci, după război, a fost cules de Lolita Bernadeus, care l-a iubit şi la aşteptat ca un câine, în port, să revină şi să-i mai facă un plod şi chiar dacă…bla…bla. Bătrânul atunci se aprindea şi începea să saliveze abundent prin colţurile buzelor, iar proteza îl tranforma într-o caricatură grotescă. Iubea viaţa ca şi mine. Lolita Bernadeus era fată subţire, cu degete osoase şi lungi şi zâmbetul şlefuit de inocenţă. Blândeţea versurilor de ceară era simţită pe un ponton sau lângă provă, seara înainte de a suna stingerea. Şi într-un fel... Joseph reuşise în viaţă.

înapoi la ora de vară

Cele mai multe evenimente se întâmplă vara, afirmaţie susţinută de mulţimea fotografiilor de vacanţă. Dacă ar fi să refacem inversul deducţie ar ieşi că din mulţimea fotografiilor reuşim să construim o vacanţă. Chiar se poate!.. zice şi autorul clipului de mai jos.

Suddenly, last summer from Leonardo Dalessandri on Vimeo.

intrarea vs ieşirea în, din şi la timp

E o chestiune personală, în cel mai fluid înţeles al termenului. Unii intră încălţaţi cu boncancii grei de zăpadă, alţii părăsesc spaţiul în care au visat, trântind uşa în urma lor. Totuşi, locul comun al tuturor prezenţelor (infame sau eroice) este copilăria. Ce preţioasă pare a fi dunga de indulgenţă pe care nu obosim să o marcăm la frontierele universului individual, prin imitaţie! Aşa ne-am obişnuit să cantonăm nostalgii şi să credem că nimic din ceea ce a fost nu se va mai repeta. Cam obtuz unghiul de vedere!

La ferestrele vagonului în care ne-am urcat a început să ningă şi se aud colinde. Toate uşile se deschid molcom. Ieşiţi sau intraţi, oameni buni?

neputinţa granzilor

În Copenhaga, G15 discută problemele încălzirii globale. Pe toţi pereţii staţiilor de metrou apar chipurile îmbătrânite ale marilor şefi de stat, mutate într-un 2020 marcat de efectele neputinţei lor politice. Admiraţi portretele contorsionate de timp ale lui Obama, Sarkozy, Brown şi Merkel. Magnific evidenţiat raportul efemeritate- esenţă!