despre noutate

Noul An sau Anul Nou? O falsă dilemă, care vorbeşte despre schimbare şi mai puţin despre continuitate. Până la urmă suntem noi şi mozaicul de imagini, din care alţii realizează un fascinant puzzle, cu sau fără intenţie recunoscută. E profund să-ţi doreşti cu adevărat să fii nou, pentru că timpul e o coordonată efemeră. Noul An sau Anul Nou pot semnifica diferit. Locul lor comun e ,însă, inima care amplifică urarea prin cuvânt. Şi toată lumea cunoaşte puterea cuvântului. Aşadar să (ne) dorim un An Nou, în Noul An al aşteptărilor şi speranţelor de împlinit. La mulţi ani tuturor, cu bucurie şi lumină!

pledoaria dopurilor de şampanie

O scrisoare are un expeditor şi un destinatar, semnături logice pe suprafaţa acestui obiect, de a cărui utilitate nu ne putem îndoi o clipă. Cu ce semnăm, însă, coperta acestui foileton care se încheie astăzi? Evident, fiecare va aplauda, va face urări, va număra ( poate mai atent) secundele, atât de banale în alte ipostaze de existenţă. Timpul biologic, timpul afectiv, timpul psihologic îşi deschid hărţile nevăzute, pe un prag de trecere între "a fost", "este" şi "va fi". Dopurile de şampanie, în zborul vertical al dorinţelor-seminţe au seara lor de magie şi triumf. Să semnăm cu ele cerul pentru augurul lui 2010 şi să dăruim tuturor un "La mulţi ani!" sincer şi sănătos! Un an nou fericit, tuturor!

ce mai spune bătrânul oraş

Bonne année 2010!

din poveştile Senei

Abia se zăreau umbrele celor doi. El se numea Mathieu, ea se numea Céline. El provenea din partea estică a cantonului Wistinghein, ea locuia o suburbie parisiană, între Galieni şi Porte de Bagnolet. Prima oară ea îndrăznise să-i întindă o mână, peste balustrada de umbră a Senei. El se amuză privind în apa fluviului şi aplauda ca un copil. Primăvara, cei doi asistau înmărmuriţi la apariţia primului mugur de magnolie. Apărea aşa, deodată, plesnind tecile de crustă, ţâşnind violaceu , ca o năframă colorată într-o mulţime de paltoane gri. Dar punctul de maxim interes pentru Céline era curgerea vaporetelor sub bucăţile de cherestea veche ale podului. Privea fiecare ambarcaţiune, ducea mâna la frunte, născocind orizonturi şi bucăţi de infinit, prin gestul său. Mathieu, în schimb, desfăcea o hartă portocalie, aşezat cu picioarele sub şezut, şi imita dezorientarea turistului, între aşteptare şi oboseală. Céline pufnea în râs, îşi dădea capul pe spate şi privea cerul de aprilie, ţinându-şi respiraţia 2 minute, cu braţele deschise lateral. Imaginea aceasta era, de fapt, conţinutul primăverii şi verii întregi, în povestea mea. Trebuia doar să fii atent ca să înţelegi şi, mai ales, să ai dispoziţia necesară de a vedea limpede spectacolul celor doi. Din păcate, în al treilea an, am ajuns pe Pont des Arts târziu, la sfârşitul unei ierni capricioase. Platanii desfrunziţi imitau caraghios o palmă răsfirată de cotoroanţă, iar Sena se umpluse cu bulgări de gheaţă vânătă. Podul era traversat în fugă, de oameni insolubili, cu pas grăbit şi zgomotos. Am încercat să fixez cu obiectivul camerei foto spaţiul în care primăvara spunea povestea lui Mathieu şi a lui Céline. Iată, însă, ce am surprins...

vânzătoarea de jurnale

Se trezeşte în fiecare dimineaţă, fără ceas deşteptător, căci vitrina negustorului de pantofi, peste drum de prăvălia sa, primeşte razele de lumină în mii de unghiuri sparte şi adunate, apoi, cu minuţie, fix în retina privitorului. Tânăra fată îşi strânge părul, în timp ce melodia zilei ţâşneşte maliţios din aparatul agăţat în peretele bucătăriei. Nu se grăbeşte. Clienţii apar abia pe la 7 şi un sfert, cu ochii spălăciţi de somn şi cearcăne trase ca nişte ventuze temporare. În prăvălie e cald şi bine. Toată noaptea a funcţionat aparatul de chauffage, la o intensitate constantă. Ziarele au urechi ordonate pe categorii, aşteaptă să fie trase, răsfoite şi, în cele din urmă , cumpărate cu cei 1,20 euro (pentru cotidian) şi maximum 4 euro pentru magazinul de sărbători, cu bonusul TV inserat pe copertă. În sfârşit, clopoţelul anunţă primul client. Acesta întreabă de ţigări şi, tentat, întinde braţul către numărul de sâmbătă al cotidianului Le monde. Pe parcurs se răzgândeşte. Vânzătoarea de journale îi zâmbeşte prietenos şi salută. Mai rar se întâmplă să auzi din gura unei persoane un astfel de bonjour. Puţin rugător, vibrând de gravitate, interogativ, retoric. Clientul mulţumeşte, în sfârşit, fascinat de şuviţa rebelă, desprinsă din tâmpla stângă a fetei, apoi, după 5 secunde de tăcere imponderabilă, răspunde la salut. Tânăra vânzătoare face casa pentru primul cotidian vândut peste zi. N-a fost să fie Le monde. Din rastelul de journale lipseşte un număr din Le Figaro, iar urechiuşa lipsă construieşte un efect dezolant, chiar acolo unde clientul îşi îndreaptă pentru prima oară privirea, când pătrunde în prăvălie.

astăzi nu va mai ninge

Paşii grăbiţi ai sfârşitului de an se consumă, de astă dată, pe suprafaţa netedă a autostrăzii, cum ieşi din oraş, spre poarta Namur, printre brazii ornaţi, bătuţi de vânt. Copiii, aşezaţi pe bancheta din spate a maşinilor oprite la semafor, zâmbesc melancolic şi speriat. Se liniştesc, însă, între fâşâitul comercial al roţilor şi radioul fixat pe ifo-ul rutier, ca şi cum drumul spre o posibilă destinaţie, ar fi doar o iluzie de sărbătoare continuă. Seara este coborâtă în vişina cerului hibernal. Dacă ridici privirea, deasupra dungilor de bitum, vezi aprinse lămpile cu lumină bipolarizată, la început roşu carmin, apoi orange. Norii s-au distanţat şi ei, modelaţi în bucle de un alb murdar iar luna a răsărit eficient şi rece peste un tărâm de aer şi frecvenţe radio. După ultima melodie din program, se anunţă jovial că astăzi nu va mai ninge.

faleze...faleze

Când ai pumnul de vise împăturit şi adunat în buzunarul de la piept, ar fi bine să -l păstrezi un timp. Nu se ştie când îţi va fi de folos! Mie mi-a fost, în astă seară, pe falezele îngheţate ale Mării Nordului, printre oameni tăcuţi şi cafenele paisibile, care dau în ţărm, direct, către nisipul amestecat cu zăpadă. Pescăruşii arămii, cu ciocul caraghios şi ţipat ironic se chemau în zona veche a oraşului, printre obloane de lemn şi răchită. La intrarea în port, lângă o bicicletă părăsită, săreau, dintr-o bucată de marmură neagră, versurile albe ale imnului închinat marinarilor. Ridicai privirea către ceaţa criogenică şi zării luminile feriboat-ului, apoi urletul straniu al sirenei începuse să agaseze timpanul ca în paginile lui Dickens. Şi uite cum un astfel de context poate să crească neutre proiecţii, aproape livreşti, incredibil de literare, fără să mă oblige să întorc privirea spre ţara de origine. Peste umărul meu, cineva mă întrebase dacă am habar de sensul termenului snobism. Nu i-am răspuns, motivând frigul pătrunzător, printr-o strângere din umeri.