de vânt, de ploaie şi de-atâta gri

Pe geamuri (al conştiinţei şi al bucătăriei) dacă arunci o privire te înneci. Salvamontul anunţă cod alb şi negru. Soarele e un fruct îmbrăcat în alte colivii vegetale, încât spaima de a nu face insolaţie e aproape operă de artă. În parc, în urma mea, puştii sculptează aerul cu ţipete şi buzzuri de yahoo, în lipsa altor instrumente. Până la vântul din buzunare, ajunse la pensie înaintea posesorilor, se mai aşează (obstacol fastuos şi rebel) braţul de piatră al clădirii administrative. Când trece un camion bine tonat, la minutul 01 al neatenţiei noastre, culoarea pereţilor vibrează. Gri, alb, negru, apoi din nou gri. Zebrele, parcările, călătorii, vieţile mărunte ale biletelor de metrou se amestecă, sunt reciclate. Să ştim că din ele va trebui să facem peste 3 luni o primăvară, un câmp înverzit sau un mărţişor. Incredibil dar adevărat!

adjective de gardă

Adjectivele sunt accesoriile unei zile colorate, de primăvară. Aşezate, ca nişte mărgele, la gâtul altei doamne-anotimp, cum ar fi iarna, de pildă, ele se metamorfozează continuu. Nu vreau să evidenţiez în cuvinte reale, ceea ce păţise protagonistul, atunci când a constatat absenţa adjectivului din cotidian. Nu mai puteau fi numite senzaţiile, culorile se confundau, menta devenea argilă, iar oamenii se defectau monstruos la fiecare încercare descriptivă. L-am văzut pe erou cum se chinuia să refacă lumea pe care o cunoaştem cu toţii, datorită adjuvantului nominal ( ca să fiu docil cu terminologia academică). Pe scurt, adjectivele au fost extirpate din comunicare şi am intrat, la rându-mi, în panică. Adică cum să fie? Să fie...dar să nu fie... Lângă mine, asemeni protagonistului mai sus amintit, făceau eforturi zadarnice de realfabetizare a sensului, o doamnă între două vârste şi un copil. Acesta din urmă observase că cerul şi apa de ploaie şi balta şi asfaltul, toate au o anumită culoare. Dar nu se ştia cum trebuie definit acest detaliu. Bătrâna, mângâia o pisică şi găsea amuzant că blana animalului avea ceva în comun cu cea a altui animal, unul care chiţcăie....dar ce mai contează!

fenomenul Shabeim

Raţiunea căzuse prizonieră în mijlocul deşertului strălucitor, într-o bătălie înşelător de banală, aproape de rutina unei şedinţe publice de afişare a propriilor calităţi. Se întâmplase. Aceasta conta, era important prin natura lucrurilor. Agenţiile de presă au transmis ştirea ca un fulger (unul dintre redactorii TIMES vorbise, chiar, de evenimentul secolului, comparând situaţia creată cu intuiţia lui Einstein). În tabăra construită neglijent, în oaza Shabeim, între palmieri şi cămile cu botul mototolit de sete, raţiunea refuza porţia de pâine, tăiată cu zgârcenie în caserola de aluminiu. La doi metri distanţă, învingătorii se ospătau în jurul focului şi îngurgitau pilule de opium, înşirate pretenţios, pe o batistă, de către bătrânul cu faţa smochinită şi turban cafeniu. "Shabeim nu e Waterloo!", gândea prizoniera, chircită pe covorul de bambus, privind cornul căzut al lunii. A doua zi, în absenţa totală a raţiunii, mapamondul a legiferat sărbătoarea muzicii sferelor, iar druizii şi magii şi-au aprins lanternele, în vechile fântâni de civilizaţie europeană.

o picătură de roşu carmin

O aflasem în culisele volumelor de capă şi spadă, când aşteptam muşchetarii atinşi de vârful spadei să îngenuncheze în faţa scenei şi să cerşească milă învingătorului. Pe cămaşa albă, dantelată la mâneci, înflorea roşul aprins al înţepăturii, musai în dreptul pieptului. Astăzi, picătura de roşu carmin şi-a aruncat dungile de sevă în apusul de soare al ţărilor exotice, mai ales asupra estului asiatic şi a lumilor cu gust sălciu de sărăcie şi puritate, din înalta respiraţie a Anzilor Cordilieri. Picătura de roşu carmin se dizolvă ispititor în calendarele agenţiei de voiaj din colţul străzii. Rucsacii sunt pregătiţi, sandwich-urile îmbrăcate în folie transparentă. Se poate, deci, pleca pe urma ei picurată, până ce labirintul fanfaron al destinului confirmă gândul aşteptat. La marea valtorită de brize, urma dispare. Închidem ochii la un semnal, pentru că altfel, jocul s-ar sfârşi neputincios. Trebuie mers până la capăt, până la sursă. Acum pieptul muşchetarului învins a pătat cu neatenţie, cele patru pliante din sertarul agenţiei. S-a întins culoarea peste magazine ,străzi, copii, mingi de fotbal şi heleşteuri îngheţate. E timpul să deschid ochii, asemeni celorlalţi hipnotici din jur. În mijlocul pieţei, bradul s-a umplut şi el de vina de a desface iluzia până la miezul de rodie coaptă al nostalgiei.

o jumătate de înger

Nu mai citesc. E prea multă lumină în camera de oaspeţi...şi mai e şi ninsoarea. Oamenii se entuziasmează uşor. Le arăţi un deget (nu contează care) şi îţi confiscă mâna pe de-a-ntregul, de parcă ar vedea în propria-ţi prezenţă o bancă de ajutor reciproc. Aşa că mai rămâne ninsoarea. Oamenii au fost şterşi cu radiera. Pe masă coperţile de cauciuc ale carnetului de notiţe stau uzate ca nişte aripi. Un avion trece cu viteză albastră sub mustaţa bătrânului mit. Clipesc doar 2 frunze şi 3 şoapte în amvonul salutului patern al timpului. Cheile de sticlă ale zilei zornăie a mâine, ca de fiecare dată după miezul nopţii. Nimeni nu mai întreabă nimic despre nimeni. Ce cald e pustiul bântuind prin timpane, aproape că se confundă cu resturile albe din palma îngheţată a fetiţei cu chibrituri! Uite, cerul şi-a plimbat sandalele prin noroi şi acum se arcuieşte peste stele de carton colorat. În mijlocul butaforiei, îngerul, cu braţele suflecate, a pus în mişcare anul 2010, şi-a luat rucsacul în spate şi s-a făcut alpinist...na...de ciudă.

reverberaţiile unei străzi

Rue Voltaire 23 şi-a luat porţia de linişte dintr-un tort al senectuţii, oferit cu generozitate de sărbători. Chioşcul de ziare a fost primul care a început, din nou, să trăiască, afişând în stradă panouri cu decupajele focului de artificii din noaptea de Revelion. Mai ales focul de artificii din Australia, opulent, cu strălucire vie şi countdown clock digital. Într-o lume în care istoria se repetă, iar obiceiul de a repercuta bilanţuri la final de an este o realitate salvatoare pentru moralul social, privirea înapoi, în spatele paginii de ziar, nu e deloc deplasată. Au urmat, în lista animaţiei, patiseria Doamnei Rivault, care a verificat, cu această ocazie noul cuptor cu microunde, pentru tăviţele de pain au chocolat, apoi biroul ( aproape pustiu) al agentului imobiliar şi, nu în ultimul rând, prăvălia vânzătorului de tabac, domnul scund şi corpolent care salută, privind raftul cu pachete de Gauloise suspendat deasupra capului. În fine, până la căderea serii, strada a mai primit o haină colorată, căci plimbaretii, cu patrupezii în lesă, zâmbeau şi se salutau reciproc, oprindu-se o clipă să vorbească despre 2010, ca şi cum ar comenta o poveste despre vânt şi ploaie, într-un roman scris la persoana a II-a.

o strapotină, două strapotine

Thibault întoarse capul întrebător. Mulţimea se fofila în jurul său şi aducea, în planul memoriei, primele lecţii de înot pe care le începuse vara trecută cu jovialul domn Gustave. Braţele nu-l mai ajutau şi nici picioarele şi, apoi, penibilul situaţiei ar fi fost să-şi imagineze plaja întinsă cu jumate de fotografie acoperită de costumul său de baie suprarealist, în culorile marmurei şi nisipului. Frigul pătrundea înţepător în oase şi singura fericire pare să fi fost paradoxul de a nu căuta o ţintă anume. Lăsase lucrurile să se întâmple, ca de atâtea ori, să treacă, cum s-ar spune, neobservate, ca nu cumva, din perseverenţă, să descopere cine ştie ce minune de situaţie sau eveniment, care să-l şocheze şi să-i transmită, dinspre călătorii grăbiţi, o stare de cumplită ineficienţă. În mâna dreaptă, Thibault ţinea volumul albastru al lui Tino Mass, cu un titlu patetic, pluriform. Citise cartea pe strapotinele metroului, timp de o zi. Ou seras-tu...titlu generic, ce merita lăudat la telefon, în discuţia de curtuazie constantă, pe care o prolifera de sărbători în urechea Anei. Chiar merita să facă lucrul acesta lejer şi dezinvolt. Aceste gânduri îl coborâseră brusc într-o gară copleşită de lumini afective, tocmai când Thibault se oprise cu gura căscată în faţa cerşetorului îngheţat, cocoloşind la piept, sub pătura sintetică o pereche de maidanezi, a căror privire monta scene de spectacol melodramatic. Thibault, fără să ezite, întinse cerşetorului cartea şi un timid bonne année se creionase arcuit, pe buzele sale îngheţate.