o cafea şi o vorbă de fum

Dimineaţa merge o cafea, aproape de ora treziei obligatorii. Poveştile de peste zi clocotesc în zeama amară şi aromată. Ne invităm reciproc dincolo de uşa bistroului sau a locuinţei personale, în frigul "normal pentru această perioadă", fără chef de glume, serioşi, ca nişte soldaţi la schimbul de gardă. Dar nu...nu încă. Nu ieşim din scena caldă şi primitoare fără sorbit. Ceaşca de cafea, cu numele ţării exotice în imprimeul ceramic, se înghesuie în mâinile mele şi refuză să uite chipul boţit al somnorosului. Îi vorbeşte încet, într-un idiom uitat, cu subtitrare cotidiană. De ce, zice, aş face conversaţie aiurea, dacă n-aş cunoaşte toana dimineţilor? De ce, îi răspund, trebuie să decidem, de fiecare dată fără succes, ce a fost mai întâi, cafeaua sau gândul?

studenţii de carton

1. au la încheietura mâinii, în loc de ceas, o fiinţă argotică în costum de baie 2. salută bătrâneţea o dată pe săptămână, ca să înţeleagă cine sunt 3. cară prin oraş perne de aer boem, până se acreşte borşul gospodinelor în cămări 4. dacă zâmbesc, cerul se metamorfozează într-un colon iritat 5. hainele lor spânzură o idee despre lume şi viaţă 6. sunt frumoşi, pică frumos examene tot atât de frumoase 7. se scobesc în nasul virtuţii cu degete subţiri şi patetice 8. când scriu (sau tastează) munţii se mişcă din locul lor, cu tot cu testicole 9. dacă cer sfaturi ascultă ecoul în bălţile unde plutesc doar peştii personali 10. au o viaţă lungă, lată sau adâncă, consumă cafea, ţigări, toamne, ierni, primăveri şi chiar veri

da sau nu

Distanţa este foarte scurtă între cele două monosilabe. Se prea poate să eziţi când ai apucat să zici da şi apoi îl primeşti în braţe pe nu cu aceeaşi convingere. Ezitarea nu e lucru păgubos căci te ajută să adânceşti reflexiv prezenţa ta în miezul problemei. Furtunile cerebeloase apar instantaneu prin negaţie. Afirmaţia le calmează şi le transformă în aluzii. În exterior, lucrurile stau diferit. Dacă eziţi, eşti sancţionat, devii neprincipial şi inutil, pentru că interlocutorul îşi pierde încrederea şi te aşează în cataloage de rigips. Dacă afirmi, îţi judecă argumentul, îl foloseşte apoi, ca titlu personal sau fundamentează pe suprafaţa lui stabilă. Dacă negi, încearcă din răsputeri să contraargumenteze, devine alunecos, foloseşte minciuna şi zâmbetul fals. Deci, spaţiul lui da şi nu, în tranziţia permanentă a reperelor, va fi apa călduţă a certitudinii lor şi calea dezastruoasă a nemulţumirii de sine.

de pe galbenele file...

Adunate la un loc, cuvintele alcătuiau un popor speriat şi sălbatic. Armele lor se ascuţeau în vântul iernii şi cereau, ameninţător, poetului, şamanului literat, o formă democrată şi egalitară de sociabilizare. Adverbele morocănoase se detaşau printr-o înfăţişare rece, puţin transparentă, pentru că purtau scuturi de cupru coclit şi suliţe de fildeş. Substantivele, în schimb, din tribul bălai al ţării myrtului, veniseră la adunare, cu braţele golite de sens. Preotul poet le agăţase în ariergarda protectoare a viselor personale, în spatele unui foc de tabără, lângă care verbe pleşuve narau o poveste despre vin şi nopţi cu lună. În sfârşit, decretul fusese întocmit. Republica semnelor era rotunjită şi parafată în volum. Era vremea exclamaţiilor şi a exceselor afective. Din sute de glasuri, poezia ţâşnea vioaie şi eternă ca o viţă de iederă.

culorile oraşului

Un curcubeu rătăcit este sacrificat în dorul primăverii. Aşa, ca un soi de păcăleală trufaşă, printre străzile şi betoanele depresive ale provinciei. Culorile lui se izolează, apoi se defectează într-o reprezentare egoistă, şi rătăcesc aiurea pe străzi, asemeni unor personaje în căutarea autorului denaturat, care s-a dezis de ele cândva, într-o seară plictisitoare de ianuarie. Liniştea culorilor din curcubeul de altădată roteşte suave amintiri de aprilie şi alungă transpiraţiile albe ale iernii, exilându-le într-o Siberie de cenuşă şi uitare, ca în filmuleţul următor.

Reulf from Charlesque on Vimeo.

Avatar(e)

E iarnă peste întreaga Europă. Cinematografele albe s-au colorat în albastru. Într-o reclamă dinamică clipeşte ochiul galben al tinerei Nav'i, seducător, peste cozile cenuşii ale cumpărătorilor de bilete. Tineri, bătrâni, copii, toţi aşteaptă să guste din fructele Pandorei şi să treacă în agenda mondenă a existenţei lor şansa de a respira aerul rarefiat al planetei, dintr-o sorbitură grăbită. Unii revin în sala de cinema a doua sau chiar a treia oară pentru "amănunte". De pildă, duduia din stânga ghişeului...o vedeţi?...cea cu paltonul roşu şi fular verde, acum 5 minute făcea un pariu cu tânărul firav şi cârn. Am auzit. Era vorba despre numărul degetelor celebrilor humanoizi. Femeia putea să jure că aveau doar patru. Tânărul complicase problema, neştiind dacă se referă la degetele de la mâini sau de la picioare. În fine...strada s-a umplut de când scriu acest articol. A ajuns până în dreptul imobilului în care locuiesc. O fetiţă plânge cu sughiţuri şi banguie ceva despre dragoni şi Arborele Sfânt. Pe uşa din spate a cinematografului, oamenii au ţâşnit din sală îngânduraţi, cu privirea aţintită în pavajul alunecos. Aproape că le pot vedea chipurile reflectate, ca într-un ciob de sticlă. Nimeni nu spune nimic. Toţi se evită reciproc, în distanţe apreciabile. Unul singur, o siluetă de carbon, se opreşte în colţul străzii, priveşte masa de oameni, ordonată, în aşteptarea biletelor magice, şi scrâşneşte din masele : "Offf...oamenii ăştia!"

uşa din frunte

Gestul de a deschide uşa unei încăperi sperie, uneori. Te aştepţi să auzi din tifonul camerei o voce gravă care te pofteşte sau te alungă. Din prea multă timiditate apeşi clanţa, apoi retragi mâna, speriat de ce s-ar putea întâmpla în viitorul următoarelor 4 secunde. Thibault făcuse gestul acesta de nenumărate ori, iar în camerele descuiate curentul începuse să circule cu viteza rece a ploii de afară. Nu i se răspunse, în cele mai multe cazuri, dar sentimentul că deţinea în buzunarul jachetei cheile potrivite îl făcea irezistibil şi motivat pentru ce va urma. Nimerise, ce-i drept, într-o camera-hol, din care se desprindeau alte uşi, cu alte clanţe de aramă, iar timiditatea explodase din coconul ei ca un fluture victorios, iar căutarea primise chipul fragil al curiozităţii, ca pe un oaspete drag. Se apropie de prima uşă din holul căptuşit cu plăci de pal maron. Lumina difuză îl împiedica să hotărască ferm asupra cheii potrivite. În cele din urmă potrivise cheia şi locomoţia vioaie a bucăţii de metal eliberase încuietoarea încăpăţânată. Acum ştia să descuie uşi interzise şi bucuria fadă a impertinenţei inunda chipul musafirului nepoftit, apoi, pe rând, oglinzile din jur.