certitudini

Au trecut 10 ani din acest secol. Un truism cu oglindă internă neobişnuit de înspăimântătoare. Haideţi să ne facem că nu înţelegem. Domnul Y a construit o casă, duduia Z a turnat un copil dolofan, anticarul din colţul străzii a fost pe val cu vânzările, iar strada principală are, în plus, 2 semafoare. E linişte în conştiinţa fiecăruia. Apele se tulbură când doi amici se întâlnesc, din întâmplare, la bistroul Sigmund Food. Comandă bere la 300 ml şi o pungă de aperouri sărate. Nu s-au văzut de ani buni şi încep să povestească. Frazele încep cu "Îţi mai aduci aminte...". Barmanul aude o frântură de conversaţie şi zâmbeşte înţelegător. Ei sunt bătrânii care au prins alte timpuri. Ora închiderii se apropie, iar cei doi prieteni vorbesc din ce în ce mai aprins la timpul trecut. Vă spuneam că au trecut 10 ani din acest secol. Voi îmi spuneţi că nu e aşa. De ce vă faceţi că nu înţelegeţi?

colecţia de căni

Ciudată pasiune. Nu am reuşit să înţeleg de ce adunase în raftul de sticlă al sufrageriei atâtea obiecte cu aceeaşi destinaţie. Atunci am întrebat. Mi s-a spus că fiecare ceaşcă are rostul ei. Se bea ceai, cafea, lapte, chiar supă şi suc de fructe şi legume. Pentru mine, însă, vasele semănau. Distincţia colecţionarului mi se părea inutilă şi absurdă, pentru că aceste obiecte banale îmi aminteau că (zilnic) trebuie să (în) făptuiesc o rutină. Gazda mea, aşezată pe canapeaua comodă, admira ore în şir colecţia de căni, fără să insiste prea mult asupra musafirului. Lumea ei se construia din porţelan, argilă, vopsea şi formă. Porţelanul, argila şi forma altora? Hmmm...probabil se conţineau în ideea fixă despre aceste obiecte.

dincolo de oraş

Priveam peste umăr. Seara strecurată în buzunare făcea să zornăie falangele într-o coloană sononoră inventată pentru un film de duzină. Nu era nimeni pe stradă. Doar maşinile cu farurile aprinse, asemenea unor ţestoase naufragiate pe ţărm. În spate, dungile de condens ale aerului respirat camuflau existenţa, în toate formele posibile: arbori, şoapte, păsări, eu. Când păşeşti pe strada cubică, cu rezonanţe istorice, fruntea ţi se încreţeşte şi devii apăsat de ceea ce s-a întâmplat odinioară în acelaşi loc, cu alte decoruri şi doruri perisabile. Şi, brusc, îmi amintesc de colecţia cărţilor poştale, a ilustratelor de început de secol, pe care insistase să o descopăr doamna B., ilustra bibliotecară a Centrului universitar din urbea mea.

cum se naşte o poveste

Iernile începuseră o poveste. Stăteau în cerc şi invocau inspiraţia, ca pe o zeiţă cu 7 braţe. Gura care rostise ultimul cuvânt se odihnea. Un spaţiu cu particule uniforme cerea dreptul la viaţă şi semăna cu o sală de aşteptare mută, compusă din 2 călători zgribuliţi. Somnul, în povestea nenăscută, nu avea nume, astfel încât starea de trezie devenise atotstăpânitoare, peste gene şi obraji, în culori acaju şi violet. Povestea ce urma să fie arsă în lut, aşadar, îşi număra firele rare de iarbă fantasmagorică, iar intriga dospea sub duşumele. În sobă, doar focurile erau aprinse, ca o ramă ovală de căldură ce-şi încheia curburile instantanee tocmai în tavanul crăpat. Personajul poveştii (căci la început trebuia să fie măcar unul) căzuse în dizgraţia imaginaţiei. Acum avea un trup de pâslă, apoi se mlădia în ceaţa nopţii şi mai apoi în două palme noduroase şi bătrâne, apărute dintr-un vis apropiat. Atât de apropiat, încât povestea nespusă se magnetiza în marea absenţă a zicerii.

Mihail Sebastian par lui-même

Recitesc zilele acestea "Jurnalul lui Mihail Sebastian". Fascinant omul, epuizat artistul. Acesta din urmă se ambiţionează în observaţii de amănunt prilejuite de audierea unui concert de Mozart pe disc. Notaţiile de acest tip trădează fiinţa, imprevizibilele ei adâncuri, lăsate pradă curiozităţii amatorului de indiscreţii. Jurnalul repetă obsesiv interesul lui Sebastian pentru audiţiile de la Stuttgart. Cunoaşte repertoriile, le notează, le judecă şi exclamă:

„[18 iunie 1941]

Stuttgart este de altfel cel mai european dintre posturile germane. Noaptea, după 1, ascult de acolo muzică, totdeauna bună. A fost, nu de mult, o seară Prokofiev spre uluirea mea, căci aproape în acelaşi timp dl. Goebbels declara la Berlin că muzica modernistă este o invenţie bolşevică şi trebuie prin urmare exterminată. Aveam impresia că a asculta de la un post nazist concertul pentru pian şi orchestră al lui Prokofiev era un act de dizidentă spirituală. Încerc şi eu să pun puţină ordine în Europa cu aparatul meu de radio. E o împărăţie de care dispun." Superbe sensuri, in paginile unui intelectual evreu!

răspunsuri fără întrebări

În sala de curs cineva rotea filmul înapoi. Elevii mergeau anapoda, cu spatele, bucăţile de hârtie se lipeau de mâinile ce le aruncaseră iar cotoarele de măr se umpleau de carnea verde şi zemoasă a fructului, ca la început. În sala încremenită, pe tabla sticloasă, apăruseră din senin răspunsurile următoare:

a) N-aş putea spune că autorul are dreptate. Peste tot există indulgenţă. Chiar şi atunci când ne naştem.

b) Reprezintă procesul complex de constituire a unei majorităţi dominante.

c) Până la viteza luminii poate zbura. Ecuaţia incompletă cere filosofiei un împrumut: gândul.

d) Cu siguranţă, dreptatea e de partea lui, chiar şi atunci când face această afirmaţie.

Din punctul de vedere al tablei, privitorul e un semn de întrebare cocoşat. Din punctul de vedere al privitorului, tabla e o monedă de schimb în ţara scepticilor. Din punctul meu de vedere e mai dificil să construieşti întrebări, decât să formulezi răspunsuri.

filosofie într-o cabină de taxi

Uneori ne amintim că suntem balcanici, de parcă eticheta aceasta ar fi aşezată ca un tatuaj rasial, pe frunte şi în privire. Unii sunt mai mult decât alţii, trebuie să o recunoaştem. Departe de ţara natală, înţelegi fenomenul mai uşor. Mult mai uşor atunci când urci într-o cabină de taxi. Şoferul barcelonez, de pildă, te invită morocănos, studiază în oglindă chipul clientului şi abia dacă poţi schimba două vorbe cu el în 30 de minute, cât durează drumul. Vorbeşte mai mult dacă tema discuţiei are o componentă financiară. Şoferul francez (clasic, nu etnic) e amabil, vorbăreţ, doar cu o singură condiţie: să deschidă clientul gura. Este atent, conduce lent şi vrea bacşiş la final. Dacă nu primeşte va rosti ceva în barbă pornind în trombă, pe motiv ca staţionarea este interzisă la poarta aeroportului. Şoferul britanic de taxi e un ghem de complexe. Conduce cu gâtul ţeapăn, tace ca melcul, şi îţi dă dreptate chiar dacă nu e aşa. Nu uită să-ţi mulţumească pentru alegerea făcută şi te invită să-i accepţi cartea de vizită, printr-un surâs comercial. Să trecem acum la micul Paris ( sau Micul paris?). Taximetristul român e necăjit. Are o casă de copii, votează pe cine nu trebuie (de fiecare dată) şi cu un aer slugarnic se face că negociază un preţ. Dacă îi merge, zboară cu tine peste gropile oraşului, aşa, de dragul clientelei şi te face martor la concepţia lui generală despre viaţă şi fotbal, prieteneşte, de parcă te-ar cunoaşte de când lumea şi pământul. Nici nu mai realizezi în ce punct al discuţiei ai devenit brusc "puştiule", "şefule" sau alt apelativ colocvial. Dacă ai plătit cursa, dispare în ceaţă, după ce a ghicit "din mers" suma aproximativă din portofelul tău.