băieţii din Strada Pál

Nemecsek Ernő revenise din cărţile copilăriei, deşi, o vreme, se aciuase pe insula lui Huckleberry Finn, cu aceeaşi pregnanţă vie, aşa cum îi reuşise în spaţiul cărţii lui Molnár Ferenc odată, sub o pereche de ochi naivi şi compasivi. Cartierul de cărămidă, maidanul cetăţii, dar mai ales scenariul presărat cu destinele agresive ale lui Boka, Geréb sau Áts Feri, toate tresăreau în lumina asfinţitului de vară, într-o poză expresionistă, din care dinamismul se alunga copilăros. Mai jos de strada micuţilor eroi, era strada mea. O construisem cândva să pot apropia atenţia şi suspansul de peripeţiile lor, într-o hiperbolă fierbinte şi melancolică. Se contruise în planul din faţa paginii o patrie erantă, cu aripile întinse, pentru care trebuia să te lupţi şi să accepţi ideea de competiţie. Nu mai conta numele ci doar caracterul. Frica de a nu fi exclus, de a nu aluneca în laterala jocului de-a războiul se transforma în revendicare. Aici şi acum (copilăria) suprascria sensul lui acolo şi atunci (maturitatea) evocând, mereu evocând.

costume de carnaval

Veneţia se umpluse de negustori. Pe străzile înguste mirosea a scoici şi mucegai. Apele reci ca o lamă de cuţit se ascunseseră, ameninţător, sub poduri. Deasupra, turiştii căscau gura asemeni unor minuscule fiinţe retardate, cu aparatele foto spânzurând de grumaz, tresărind, când stolurile de porumbei din San Marco făceau volute printre ecourile hibernale ale pieţei. Un minut, liniştea cetăţii se lăsase admirată cu ochii albi, fără expresie, ai Marelui Rechin, adus de pescari tocmai din năvoadele înşirate în coasta insulei Lido. Apoi totul se puse în mişcare. În aplauzele miilor de oameni, păşise, prima oară în acest an, pe o punte de fag, într-o seară rece, Doamna Vitocelli, purtând pe chip masca mov a adulterinei. Evantaiul, inutil, ascundea strădania femeii de a păcăli tinereţea. Mişcarea greoaie, în rochia de brocat cu volane renascentiste vorbea despre vârstă şi lăsa în urma ei un parfum ciudat de iasomie. Grupul de turişti continua să aplaude şi să fluiere, când, din partea opusă, apăruse capul pleşuv al Vicontelui Maxenţiu, aşezat pe tipsia albă a unui guler rotund. Picioarele îi tremurau în ciorapul strâns pe gambe, iar ghetele negre pocăneau piatra cubică, în catarame imense de cupru şi argint. Pe chip nu purta mască, aşa că tâmple cărunte, răscolite între curenţii de aer, mutau un efect de familiaritate dinspre flashurile privitorilor, spre vârfurile aliniate ale celor cinci gondole din apropiere. Era şi acesta un semn al deschiderii sărbătorii!

sfera

Preferata mea este sfera. Nu pentru sentimentul de plenitudine pe care îl aşteptăm de la forma în sine şi nici pentru simbolistica complexă din zona geometriei spaţiale. Sfera acoperă, ermetizează şi protejează. În interiorul ei nu te loveşti de muchii, nu ai parte de drumuri rectilinii şi sentimentul limitării este izolat şi trecut cu vederea. În plus, această figură geometrică este singura în măsură de a ilustra interiorizarea. În centrul sferei infinitul e o briză simetrică, în raport cu materia. Se presupun şi se definesc reciproc, prin oglindire. Sfera e poezie. Pe coaja interioară cresc epitete, în aerul autonom ajung la adolescenţă şi maturitate gândurile şi speranţele, iar timpul e un factor benign. În fine, sfera iluzionează înţelesul perfecţiunii. Doar în interiorul ei putem construi utopia, marea noastră eticheta întru fiinţare.

certitudini

Au trecut 10 ani din acest secol. Un truism cu oglindă internă neobişnuit de înspăimântătoare. Haideţi să ne facem că nu înţelegem. Domnul Y a construit o casă, duduia Z a turnat un copil dolofan, anticarul din colţul străzii a fost pe val cu vânzările, iar strada principală are, în plus, 2 semafoare. E linişte în conştiinţa fiecăruia. Apele se tulbură când doi amici se întâlnesc, din întâmplare, la bistroul Sigmund Food. Comandă bere la 300 ml şi o pungă de aperouri sărate. Nu s-au văzut de ani buni şi încep să povestească. Frazele încep cu "Îţi mai aduci aminte...". Barmanul aude o frântură de conversaţie şi zâmbeşte înţelegător. Ei sunt bătrânii care au prins alte timpuri. Ora închiderii se apropie, iar cei doi prieteni vorbesc din ce în ce mai aprins la timpul trecut. Vă spuneam că au trecut 10 ani din acest secol. Voi îmi spuneţi că nu e aşa. De ce vă faceţi că nu înţelegeţi?

colecţia de căni

Ciudată pasiune. Nu am reuşit să înţeleg de ce adunase în raftul de sticlă al sufrageriei atâtea obiecte cu aceeaşi destinaţie. Atunci am întrebat. Mi s-a spus că fiecare ceaşcă are rostul ei. Se bea ceai, cafea, lapte, chiar supă şi suc de fructe şi legume. Pentru mine, însă, vasele semănau. Distincţia colecţionarului mi se părea inutilă şi absurdă, pentru că aceste obiecte banale îmi aminteau că (zilnic) trebuie să (în) făptuiesc o rutină. Gazda mea, aşezată pe canapeaua comodă, admira ore în şir colecţia de căni, fără să insiste prea mult asupra musafirului. Lumea ei se construia din porţelan, argilă, vopsea şi formă. Porţelanul, argila şi forma altora? Hmmm...probabil se conţineau în ideea fixă despre aceste obiecte.

dincolo de oraş

Priveam peste umăr. Seara strecurată în buzunare făcea să zornăie falangele într-o coloană sononoră inventată pentru un film de duzină. Nu era nimeni pe stradă. Doar maşinile cu farurile aprinse, asemenea unor ţestoase naufragiate pe ţărm. În spate, dungile de condens ale aerului respirat camuflau existenţa, în toate formele posibile: arbori, şoapte, păsări, eu. Când păşeşti pe strada cubică, cu rezonanţe istorice, fruntea ţi se încreţeşte şi devii apăsat de ceea ce s-a întâmplat odinioară în acelaşi loc, cu alte decoruri şi doruri perisabile. Şi, brusc, îmi amintesc de colecţia cărţilor poştale, a ilustratelor de început de secol, pe care insistase să o descopăr doamna B., ilustra bibliotecară a Centrului universitar din urbea mea.

cum se naşte o poveste

Iernile începuseră o poveste. Stăteau în cerc şi invocau inspiraţia, ca pe o zeiţă cu 7 braţe. Gura care rostise ultimul cuvânt se odihnea. Un spaţiu cu particule uniforme cerea dreptul la viaţă şi semăna cu o sală de aşteptare mută, compusă din 2 călători zgribuliţi. Somnul, în povestea nenăscută, nu avea nume, astfel încât starea de trezie devenise atotstăpânitoare, peste gene şi obraji, în culori acaju şi violet. Povestea ce urma să fie arsă în lut, aşadar, îşi număra firele rare de iarbă fantasmagorică, iar intriga dospea sub duşumele. În sobă, doar focurile erau aprinse, ca o ramă ovală de căldură ce-şi încheia curburile instantanee tocmai în tavanul crăpat. Personajul poveştii (căci la început trebuia să fie măcar unul) căzuse în dizgraţia imaginaţiei. Acum avea un trup de pâslă, apoi se mlădia în ceaţa nopţii şi mai apoi în două palme noduroase şi bătrâne, apărute dintr-un vis apropiat. Atât de apropiat, încât povestea nespusă se magnetiza în marea absenţă a zicerii.