apologia Europei

Trăim pe un continent a cărui inimă bate inegal, în cel puţin două locuri diferite. Diformitatea principială a Europei nu ne transformă, însă, în fiinţe monstruoase, ci mai degrabă ne evidenţiază mândria şi impulsivitatea. Odinioară se vorbea mult despre diversitatea în unitate, iar obiectul dialogului se construia din mers, din cultura sau limba popoarelor aderente. Astăzi, din nou se activează problema jocului de imagine, pentru că instituţia în sine (Bruxelles ori Strasbourg) fabrică modele de bunăstare, aproape utopice. Românul înţelege din toată afacerea că se află situat preferenţial în mijlocul unei Cooperative de ajutor reciproc, la mersul căreia trebuie să contribuie şi de care să profite. Bucureştiul este subliminal. Înţelege ce vrea şi acţionează ca un ţăran leneş, pentru care foamea ţine loc de justiţie şi datorie. Trage chiulul cât poate, lucrează mai mult pogonul său de pământ, pentru că aşa l-a învăţat mama Constituţie. La gardul vecinilor găseşte prea des timp de o ţigare şi vinde prea uşor salcâmul din curte, pentru te miri ce. Europa tace şi-l priveşte. Îşi face o cruce lată, în timp ce camera mare şi primitoare a Consiliului se umple de duhoarea brânzei şi zerului strămoşesc.

lumea mea de ieri

Fiecare avem o lume de rezervă, pe care o utilizăm sau nu în situaţia decontului social. Adică, trebuie să recunoaştem, se prea poate întâmpla să ajungem la saturaţia lumii reale şi să facem din propria noastră rezervă afectivă (mai ales) sau cognitivă o situaţie de viaţă. Lumea ta de ieri e o solicitare continuă, un efort de întoarcere către memorie, după principiul lui déjà vu. Cui nu i se întâmplă? Unii rămân prizonieri în acest univers, alţii îşi definesc caracterul prin intermediul său, alţii solicită claustrarea între aceste hotare, imperativ date prin vârstă sau patologie. E fascinant să ai trecut. E dureros să nu poţi conta pe experienţa trăită, după cum e revoltător să te autoiluzionezi. Oricum am întoarce-o, trebuie să înţelegem că, undeva, timpul e prieten şi duşman. Figură de stil? Probabil certitudine. Extrag un radical din ziua de ieri, cum fac de fiecare dată, şi vă îndemn să vă întoarceţi mai des către voi înşivă, prieteni!

SEPHORA (între Sephos şi Tzipporah )

Pe treptele de marmură ale templului antic, în lumina albă a cetăţii lui Apollon, şi-au dat întâlnire doi termeni, cu surâsuri ironice de spiriduşi. Se spune că într-o astfel de situaţie, conlocutorii se salută clasic prin încreţirea sprâncenelor, înainte de a deschide gura. De fapt, orgoliul controla starea de spirit din scena mai sus amintită pentru că Sephos, a cărui frumuseţe uimise până şi zeii Olimpului, ieşise să-şi plimbe faţetele personalităţii. Din sens opus, cu o zare de oportunităţi psihice, apăruse, neaşteptat, Tzipporah, mândra vestală, desemnată să păzească poarta de intrare în casa zeului favorit. În greaca strămoşilor ahei, numele său însemna pasăre, al cărei cântec trebuia să se audă până în Creta, în nopţile cu lună, deşi, mulţi cârcotaşi spuneau că nu e aşa, că e doar o legendă. Oricum, un sâmbure de adevăr trebuia să existe. În cele din urmă mândrul Sephos, care prin nume aduna ideea universală de frumuseţe, a întâlnit privirea melancolică a Tzipporahei şi a căzut fulgerat. De atunci, cei doi merg împreună, lăsând în urma lor, în fiecare anotimp, o dâră suavă de parfum, pe care oamenii o adună cu grijă în sticluţe colorate, ca şi cum ar fi prins captivă eternitatea din clipa vieţii personale.

fire de nisip

O clepsidră spartă, undeva, într-un colţ de lume, a pus în circulaţia globală toate firele de nisip. Vântul exotic a răsturnat firele în palma vântului îngheţat, iar acesta a năvălit, ca turbat, în căutarea primăverii. Urca şi coborora stânci ascuţite şi frunţi de cetină, dar anotimpul căutat nu era de găsit. Vântul îngheţat făcuse o promisiune. Trebuia să poarte spre o altă destinaţie nisipul din clepsidra spartă şi se gândise la primăvară. Unde le-ar fi împrăştiat primăvara, mai departe? Asta nu se putea presupune. Să zicem că nu s-a întâmplat nicicând povestea inventată de mine, dar, lângă vaza albastră în care se află 3 tulpini uscate de busuioc, au poposit firele de nisip. Nu aş fi băgat de seamă dacă nu ştiam că ţin pe-aici, pe undeva, o clepsidră.

focus

Cele mai interesante momente de sociabilizare se consumă în compartimentul de tren. Un tren care pleacă greoi în miez de zi şi adună, ca un făraş, oameni agitaţi din gări ceţoase. Locurile se ocupă, biletele sunt taxate împreună cu politeţurile conductorului. Privirile aruncate celui din faţa ta se reîntorc aprobator, de parcă ar vrea să afirme ideea că aceeaşi strategie de familiarizare fusese probată cu mult înainte, în situaţii identice. Oamenii vorbesc, se scuză pentru îndrăzneală şi nu se ştie cine trebuie să facă primul pas. Totuşi, dacă vârsta interlecutorului impune, e mai simplu. Păstrezi distanţa, în fraze scurte. Uneori poţi fi şi monosilabic, dar nu la infinit. Până la urmă, dacă drumul e lung, deschizi canale de comunicare şi pactizezi. Un camion pleacă din punctul A, încărcat cu moloz. Trebuie să ajungă în punctul B, pentru a descărca acest conţinut. Întrebare: care este mesajul? Camionul care transporta cu viteză marfa sau marfa transportată? Ei...răspunsul ar fi, în situaţia dată, trenul. Un tren încărcat cu numeroase camioane pline de moloz, purtate în tot atâtea minţi, cu destinaţii superficiale, în raza de întâlnire a călătorului răbdător.

băieţii din Strada Pál

Nemecsek Ernő revenise din cărţile copilăriei, deşi, o vreme, se aciuase pe insula lui Huckleberry Finn, cu aceeaşi pregnanţă vie, aşa cum îi reuşise în spaţiul cărţii lui Molnár Ferenc odată, sub o pereche de ochi naivi şi compasivi. Cartierul de cărămidă, maidanul cetăţii, dar mai ales scenariul presărat cu destinele agresive ale lui Boka, Geréb sau Áts Feri, toate tresăreau în lumina asfinţitului de vară, într-o poză expresionistă, din care dinamismul se alunga copilăros. Mai jos de strada micuţilor eroi, era strada mea. O construisem cândva să pot apropia atenţia şi suspansul de peripeţiile lor, într-o hiperbolă fierbinte şi melancolică. Se contruise în planul din faţa paginii o patrie erantă, cu aripile întinse, pentru care trebuia să te lupţi şi să accepţi ideea de competiţie. Nu mai conta numele ci doar caracterul. Frica de a nu fi exclus, de a nu aluneca în laterala jocului de-a războiul se transforma în revendicare. Aici şi acum (copilăria) suprascria sensul lui acolo şi atunci (maturitatea) evocând, mereu evocând.

costume de carnaval

Veneţia se umpluse de negustori. Pe străzile înguste mirosea a scoici şi mucegai. Apele reci ca o lamă de cuţit se ascunseseră, ameninţător, sub poduri. Deasupra, turiştii căscau gura asemeni unor minuscule fiinţe retardate, cu aparatele foto spânzurând de grumaz, tresărind, când stolurile de porumbei din San Marco făceau volute printre ecourile hibernale ale pieţei. Un minut, liniştea cetăţii se lăsase admirată cu ochii albi, fără expresie, ai Marelui Rechin, adus de pescari tocmai din năvoadele înşirate în coasta insulei Lido. Apoi totul se puse în mişcare. În aplauzele miilor de oameni, păşise, prima oară în acest an, pe o punte de fag, într-o seară rece, Doamna Vitocelli, purtând pe chip masca mov a adulterinei. Evantaiul, inutil, ascundea strădania femeii de a păcăli tinereţea. Mişcarea greoaie, în rochia de brocat cu volane renascentiste vorbea despre vârstă şi lăsa în urma ei un parfum ciudat de iasomie. Grupul de turişti continua să aplaude şi să fluiere, când, din partea opusă, apăruse capul pleşuv al Vicontelui Maxenţiu, aşezat pe tipsia albă a unui guler rotund. Picioarele îi tremurau în ciorapul strâns pe gambe, iar ghetele negre pocăneau piatra cubică, în catarame imense de cupru şi argint. Pe chip nu purta mască, aşa că tâmple cărunte, răscolite între curenţii de aer, mutau un efect de familiaritate dinspre flashurile privitorilor, spre vârfurile aliniate ale celor cinci gondole din apropiere. Era şi acesta un semn al deschiderii sărbătorii!