14

Luna februarie e o nuanţă. Undeva la mijlocul distanţei dintre alb, roşu şi galben. Ziua de 14 e un etaj ameţitor într-un zgârie-nori, unde raţiunea nu poate ajunge. Bietul spălător de geamuri! Curajul său se evaporă la etajele inferioare. De aceea, ferestrele de la 14 rămân, mult timp, în voia vântului şi a ploii. Ziua de 14 a ultimei luni de iarnă e mută. Aşa s-a născut şi a înţeles să interacţioneze. Ea priveşte cuvintele strecurate pe sub uşă, odată cu florile carmin şi miile de cadouri. Doar zâmbetul ei se încălţă cu adidaşii uzaţi ai adolescenţei sau, în clipele încăpăţânate, îmbracă festiv mănuşa lui Botticelli, ca pe o rochie de seară. Numărul zilei din luna februarie e întotdeauna norocos. Pe el se pariază la bursă ori la cursele de cai. Uneori, numărul se inflamează şi se transformă în cenuşă sau nisip, pentru că fluiditatea este principala sa vocaţie.

reverenţa franceză

Il faut juger les sentiments par des actes plus que par des paroles. (George Sand)

Sentimentele trebuie asumate prin acte, în detrimentul cuvintelor frumoase.

Les premiers sentiments sont toujours les plus naturels. (Madame de Sévigné)

Naturaleţea sentimentului se judecă la prima vedere.

Un sentiment, c'est de la vie organisée selon nos reves. (Jean-François Somain)

Sentimentele oglindesc, de fiecare dată, adâncimea profundă a viselor noastre.

Le plus beau sentiment du monde, c'est le sens du mystère. Celui qui n'a jamais connu cette émotion, ses yeux sont fermés. (André Gide)

Cel mai fiabil sentiment, în lumea în care trăim, este graţia misterului. Cine nu a cunoscut strălucirea acestei emoţii, şi-a dormit somnul vieţii fără vise.

Une femme qui aime transforme le monde.

(Jaques de Bourbon Busset)

O femeie indrăgostită întoarce roata vieţii cu o sigură respiraţie.

Les femmes, presque toutes, ont besoin de dire qu'elles aiment ou de se le faire accroire. (Andrée Maillet)

Întregul gen feminin trăieşte imperios nevoia de afirmare a iubirii prin cuvânt sau, cel puţin, este convins de necesitatea acestui demers.

epopee pe o faţă de masă

Cavalerul trubadur o întâlnise pe Aliénor d'Aquitaine în curtea de piatră cu miros de nisip mucegăit, aprins de ploaie. Fusese chemat să umple goluri afective, ca de atâtea ori când bărbaţii erau plecaţi în Cruciade, iar absenţa lor păta cu uitare feţele de masă ale castelului, de-altfel albite zilnic de prea castele domniţe. În acea după-amiază, îmbrăcase mantia cu blazon. Imprimeul galben al leului ridicat în două labe strălucea, de parcă se întâmplase să fie coborât de pe scuturile mercenarilor de pe metereze. Aliénor, la cei 29 de ani ai săi, ştia să plece ochii reverenţios, atunci când trubadurul curtezan mişca în sufletul ei bucăţile de puzzle ale tinereţii. Cântecul de dragoste nuanţa, în variantă patetică, povestea curajosului Tristan şi a mândrei Isolde, în cetatea lor de ceaţă, din Nordul îndepărtat. Regina gândea, însă, alte lumi. Îşi strânse bentiţa albă sub bărbie, aşa cum o învăţaseră, în mănăstire, măicuţele din Sainte Genevieve, iar curioşii nu puteau ghici pe figură, nici o reacţie. Răceala muşchilor înţepeniţi dădea bine cu volumul gros din Eclesiastul părintelui Lourtiere, dar acum, se pare că linia mov a orizontului, la buza ferestrei din turn, smulsese din chipul femeii două lacrimi calde. Ambele căzură cu zgomot în şanţul de apărare al cetăţii şi se făcură iarbă albastră, otrăvitoare, pe care, în secolul următor, o vor culege vrăjitoarele regelui Arthur.

cartea definitivă

Ce titlu idiot! Mi-am aruncat ochii prin librării şi fără să vreau am găsit cuvântul definitiv aşezat în titlul unei produceri artistice. Cum adică "definitivă"? Cartea e o trecere pasageră a visului prin tulpina subţire a unui fir de soc. Abia dacă ajunge să arhiveze falezele de nisip ale subiectivităţii. Căderea e maladivă, se macerează în cerbicele călător al cititorului, şi nu e sigură, e arbitrară, nicidecum definitivă. O carte va continua întotdeauna, cu ecou, pe stradă, în metrou, în salutul frumos al debutanţilor. Definitive sunt zilele de ieri pentru că substanţa lor e dozată, a fost petrecută şi urcată în stele efervescente. De aceea e bine să ne căutăm în cărţi, iar când obosim, să mai ridicăm privirea către cerul nopţii.

desene pe asfalt

Vă amintiţi desenele pe asfalt, în lunile de vară, când totul pare terminat într-un produs mondial şi valabil în tot ceea ce eram? Cu siguranţă că da. Brusc se mai înteţeau atunci furtunile printre ramurile parcului, iar apa cerului înnegrea tot ce realizasem cu migală. Speriat şi întrebător, înţelegeam ce diferenţă albă şi nemiloasă este între o dimineaţă plină de soare şi o amiază răutăcioasă cu nori şi zădărnicii. Astăzi desenele pe asfalt şi creta colorată, primită în trusa de premiant, s-au răsucit în fire de iluzie, din care, apoi, s-a ţesut nepăsarea. Sau poate, într-o altă gară cu parcuri năduşite de caniculă, mai aşteptăm ceva. Uităm de laptop, sacou şi cravată, iar din maldărul acesta de obiecte inutile răsar mii de capete, cu feţe absorbite, întrebând în stânga şi-n dreapta despre tema unui vechi concurs: desene pe asfalt.

retro

Mă gândesc într-un cerc, în formă de muşcătură, mereu fără parţialitate sau repetiţie. Şi nu sunt ultimul, ci primul din coada ultimului. Nu mai ştiu ce timpuri erau. Alegeţi voi o durată şi eu vă voi spune că e bună. Lumile ce se ciocneau la capete (ca în poveste) închideau ochii o clipă, apoi se aruncau în picături de ploaie, ca într-o minciună caldă şi convenabilă. Dacă aţi ales clipa, trebuie să ştiţi, de la bun început, că e singurul lucru obiectiv care se poate realiza cu măsură vieţii voastre. E aşa, pentru că efortul de a lega sensurile în batista boţită a amintirii e formă şi nu ideal. Se caută în buzunarul de la piept un pumn de firimituri, aşa cum se caută obiecte uitate într-un pod de casă. E linişte. Trebuie să credeţi. Multă linişte, care inhibă şi refuză cuvintele. Uite-aşa, a apărut gândul şi m-am trezit arătându-i o copertă de praf, în semn de bun venit.

dionisiac

Călătorim. Ceruri în bagaje de mână purtăm adesea, zâmbind altimetrului. Viaţa înainte, o dungă cu suflet, tresare, pulsează, se adună şi se răsfiră. La un colţ de stradă, un copil cerşeşte, cu mâinile în buzunar, o bucată de copilărie. Noi mergem mai departe, lăsând pe nisip urme de şenile şi fum. Suntem în mişcare şi mutăm fiinţarea în ere paralele, care alungă prelung clipele din ceasul de buzunar.

Places in Paris - From above timelapse from Emeric on Vimeo.