rurale - expoziţie fotografie

arhitectura florii de cireş

Nu e modernă... nici clasică nu e! Poartă colonade răsucite cu articulaţii obtuze în raza de soare, astfel încât privirea noastră să lege parabole suple, în aerul primăverii. Arhitectura florii de cireş sperie. Atât de fragilă, îşi rotunjeşte marginile de temperatura serii şi poate, efemer, să ajungă la nefiinţă printr-o simplă desprindere, astfel încât, într-o bună dimineaţa, asfaltul să fie copleşit de culorile deschise. Totuşi să nu gândim negativist! Arhitectura florii de cireş are un avantaj superfluu : ea trece cu uşurinţă din privire în palme, apoi în suflet şi în cele din urmă construieşte cetăţi melancolice în sensibilitatea asprită de vântul contemporan, căci, nu-i aşa, casele se construiesc în prezent iar grădinile în trecutul selectiv al conştiinţei.

urbane

cerşetorul din Bercy

Căldura verii stăruia în acel sfârşit de septembrie şi unele voci căutau să convingă asupra unei vinovăţii publice, comune, numită cu fascinaţie "încălzirea globală". Nu căutam să înţeleg şi să-mi asum, la acea vreme, o astfel de perspectivă, pentru simplul motiv că anotimpurile se amestecau pe străzi, în suflete şi aiurea, fără să mai caute în rutina noastră cotidiană motive de îngrijorare. Abia traversasem Le Pont Bercy, cu pasul încet al călătorului obosit, privind curios profilul celor patru clădiri ale Bibliotecii François Mitterand, printre două perechi de adolescenţi gălăgioşi, istorisind păţaniile de peste zi. Pe Sena, trecuse în viteză, şalupa albastră a jandarmeriei, lăsând în urmă valul înspumat şi dungat ca o suliţă albă, înfiptă în zenitul ceţos al cartierului sportiv. Am ţinut, apoi, malul fluviului până ce cheiul îşi închidea aleile în strada principală, măturată de umbră şi soare. Pe o bancă, un cerşetor cu fruntea roşie, bronzată în mai multe reprize, adormise. Chipul inspira o seninătate caldă, cu ochii adânciţi în somn şi barba căruntă, iar mâna stângă aduna la piept o carte în coperţi colorate. Nu puteam să citesc titlul, dar imaginea mi s-a părut magnifică! Am gândit, atunci, că rostul acestui om împrumuta o părticică din acest obicei de a frunzări cărţile, în tihna amiezii, lângă un pod parizian. Nu aceeaşi posibilitate ar exista în Estul autohton, unde sărăcia aruncă haina mândriei şi se prosteşte grotesc pe străzi, în parcuri şi pieţe. Cerşetorul lor mai are o şansă de reabilitare, mi-am zis, şi se apropie mai mult de o sofisticată sfinţenie.... Click pe fotografie....

lucruri nevăzute

Călătorul din autobuzul aglomerat, cel care se încumetă să traverseze oraşul de la un capăt la celălalt în cca. 1h de mers şi oprit prin staţii, mai scoate omul câte un volum din geantă, aruncându-se în profunzimea înţelesurilor carţii, dincolo de huruitul motorului şi vocile semenilor din mijlocul de transport în comun. Problema e că modul de a face lectură nu e solitar, individual, aşa cum s-ar crede. E o lectură "publică", deschisă, unde fiecare individ curios şi plictisit se poziţionează în lateral, sau în spatele proprietarului de carte. Nu că ar fi interesat de fenomenul literar sau de o idee spicuită în fugă. Nu! Anonimii şi înghesuiţii nu înţeleg rostul chipului imobil, aruncat peste paginile cărţii. Mustăcind cu răutate îşi înfundă căştile în urechi şi se apropie cu ciudă de liniştea tihnită a lectorului, jucându-se la potenţiometrul ipodului.

nostalgii parisiene

Semnele zilelor de aprilie s-au ivit. Timide, apoi aruncate peste străzi şi parcuri, din ce în ce mai des, s-au topit într-o bucurie, răscolind cu degete albe clapele unui pian. Muzeele respiră pe străzile cu nume de abur şi ambră, poate Chaptal, Elysée sau Bagnolet. În acest timp statuia lui Hugo, ştearsă de praf, salută în parcul din spatele catedralei Notre Dame silueta anorexică şi agresivă a turnului Eiffel, strecurând prin sită apa Senei, în văzul turiştilor cocoţaţi peste cele 15 poduri. Acordeonul îşi umflă plămânii de aer, iar bătrânul servitor din Café de Flore zornăie bacşişul, vesel, sub şorţul de pânză albă.

în larg

Cei doi protagonişti vâsleau cu patru rame şubrede în largul oceanului. Tăcerea era atât de mare, încât vorbele, dacă ar fi încercat să ceară dreptul la existenţă, s-ar fi scufundat sub propria lor greutate. Dedesubt, tonele de apă sărată acopereau, fără spaimă, o civilizaţie dispărută, despre care Institutul de Oceanografie avertizase în numeroase simpozioane. Deasupra, cerul acoperea, ca întotdeauna, visele efemere ale marinarilor fără voie. Şi în această tăcere de vată, au răsărit pe zenit băncile de lemn ale răbdării. Umede, adevărate, rigide, peste care pescăruşii se roteau neîncrezători. Unul dintre vâslaşi a visat să se aşeze pentru o clipă, celălalt să-şi sprijine piciorul pentru a lega şiretul de la pantof. Ceea ce nu ştiau eroii noştri era că povestea mai fusese trăită, înainte, de alte mii de oameni şi că aceştia nu apucaseră să coboare de pe corăbiile în care se obişnuiseră să navigheze o viaţă întreagă.