salutul românesc

Anul 2007 a fost parisian. Pe 16 iulie, în jurul orelor 18.00 simţisem că toate evenimentele închinate Zilei naţionale se estompau în ceaţa lui "déja fait" şi că lucrurile intraseră în normal. M-am aşezat pe bancheta metroului, stingher, alături de grupul de tineri de aceeaşi etnie. Nu mai ştiam ce să le vorbesc despre oraşul luminilor, iar oboseala excursiei se mutase într-o tăcere binevoitoare. În acelaşi vagon urcase, la staţia Franklin Roosvelt ,un acordeonist, însoţit de un tânăr smead, cu o vioară zgâriată şi imediat spaţiul se umpluse de un vals vienez, timid, tremurat, un ecou captiv în buza unei peşteri. Abia după staţia Temple, melodia încetase, iar în spatele nostru apăruse acordeonistul cu bereta întinsă: " Monsieurs, s'il vous plaît, un euro...." Unul din tinerii grupului i-a răspuns în doi peri, în limba maternă: "Fugi dom'le de-aici, n-avem..." . Burtosul acordeonist ne-a privit cu milă şi a răspuns "Aaaa...nici voi n-aveţi?". Mi-a rămas în minte această scenă şi am povestit-o de nenumărate ori apropiaţilor dar, de fiecare dată, evitam să evoc gravitatea situaţiei. Astăzi, asocierea etniei ţigăneşti în imediata apropiere a identităţii mele mă deranjează şi mă face să privesc cu revoltă atitudinea jurnalistului francez. Nu pot să nu-i reproşez măscăriciului idioţenia, lipsa de informare şi ignoranţa. Aproape că-i stătea bine în costumul, pe care atent şi-l pregătise, înainte de a ieşi în emisie! Apropo, ştiaţi că valul emigranţilor din lumea arabă şi africană nu mai poate fi controlat în Franţa? Ştiaţi că urmaşii celor care au emigrat în anii '60 folosesc motivul reîntregirii familiei pentru a beneficia de şomajul statului francez? Ştiţi cum rostesc (mai nou) francezii, celebrul salut "Bună ziua"? Simplu! Se întâlnesc pe stradă, se apleacă reverenţios şi aruncă de pe vârful buzelor :" Salamalecum!"

culisele figuraţiei

Printr-un exerciţiu de noutate, edilii oraşului au dăruit fonduri importante culturii. Cei care şi-au împărţit identitatea poeziei două ierni şi o toamnă au trecut, pe rând, prin faţa obiectivului foto, pentru un zâmbet de vacanţă, cu pleata în vânt şi nasul acvilin. Posterele în format A0 au ieşit, cu mare cheltuială, din tipografii şi s-au agăţat pe zidurile surpate ale clădirii Casei de cultură. Sub chipul imortalizat, un pumn de insecte-litere reprezentau forţa talentului şi flacăra inspiraţiei, în textul mărunţit, amestecându-se cu datele biografice şi bibliografice ale persoanei evocate. În rest, afişul, udat de ploi şi destinat îngălbenirii, a devenit motiv de facturare onorabilă în catastifele Finanţelor publice. Cetăţeanul de rând visa la un car de mere, răsturnat, undeva pe scena Teatrului Naţional sau poate la un Târg de ceramică. Din păcate s-a ales cu postero-poezia în aer liber, într-un oraş cenuşiu, într-un parc, în care teii pică din picioare peste adolescenţii veniţi să facă lecţii deschise, despre natură şi civism.

verdele buletin al identităţii

Mergeam, ieri seară, pe strada Roosendhaal. La ferestre străluceau veioze de chihlimbar, iar la una din case văzusem chiar o ramură înflorită de magnolie. Am rărit pasul şi am început să zâmbesc. Mi-am amintit, cu reţinere, de o altă primăvară, când feţele albe, fantomatice ale prietenilor, abia ieşite din iarnă, se deschideau un faţa unui ceai verde, aromat, acolo, pe terasa de la vapor. Se înconjurau de obiecte, de teamă să nu-şi amestece fiinţa cu noroiul cenuşiu al zilei. Asta se întâmpla în weekend, când unul dintre ei "suna" adunarea, trimitea SMS cu texte franţuzeşti calchiate. Dacă mi se făcea dor mă prezentam la terasă, La vapor, şi, de fiecare dată comandam o Leffe de 300ml. Orele petrecute se umpleau de la sine cu vieţile lor, repovestite. Îmi era dificil să intervin şi să spun ceva, atunci când privirile se îndreptau spre mine. Mi-era teamă de ridicol şi spuneam o tâmpenie care semăna, cumplit de mult, cu un bazar pustiu şi murdar, de provincie. Ca să rezolv sentimentul superficialităţii dădeam vina pe vremea de-afară şi scoteam din geantă un fular verde, de bumbac, şi-l aşezam pe masă, printre sticle, ochelari, brichete şi cărţi.

punct şi virgulă

Punctele cardinale s-au certat, au ameţit şi s-au arătat în media internaţională cu obrazul acoperit de măşti veneţiene. Jos, în oraşe, oamenii s-au simţit solidari, şi-au înregistrat vocile pe discuri de platină, gândind la posteritate cu toată prezenţa lor. Un lucru, însă, au uitat: punctul şi virgula. Astfel, viaţa a devenit un flux continuu, asemeni unei conducte în urma unei explozii, când nu se ştie ce e de făcut pentru a mai recupera ceva din controlul situaţiei. Punctul ar fi făcut pauză, ar fi generat idei, iar virgula ar fi aşezat pe masă toate uneltele de grădinărit ale pictorului din strada cu salcâmi, aşa, ca altădată, prin enumeraţii succesive. În lipsa lor, vocile s-au resemnat şi au anulat, printr-un decret mondial ideea de intermezzo, în fiecare mod de înţelegere, contemporan sau nu.

ziua de azi

o ficţiune ingenuă

Am terminat cartea lui Patrick Roegiers! Romanul La nuit du monde presupune o întâlnire imaginată între doi mari scriitori ai secolului trecut, primăvara lui 1921, în Parisul distorsionat de ecouri şi valenţe culturale. Marcel Proust şi James Joyce ajung să discute pe terasele hotelului Ritz despre viaţă şi rostul literar, în umbra celebrităţii. Interesant e că fiecare îşi arogă un drept subiectiv, personal şi curajos în modul de a explica ideea construcţiei romanului din materialul comun şi, uneori, cenuşiu al realităţii. Marcel Proust a căutat să descopere timpul pierdut, consecvent într-o amintire mereu stilizată iar Joyce a făcut acelaşi lucru în Irlanda sa natală, prin ochii unui personaj pitoresc. Perspectiva cărţii este un bilanţ rotund, răsărit deasupra unor biografii agitate iar, pentru o clipă, admiraţia cititorului devine obiect de reflecţie.

cine începe cu cine

Atunci când începi să urci o frunză e dificil. Nu e greu, însă, atunci când frunzele ţâşnite din seva primăverii te acceptă într-un spectacol cu regizor anonim, când trebuie să aşezi pe scenă, sub ochii altora, timpul tău în haine de clovn. Important e să realizezi că faci parte componentă din reprezentaţia enervantă şi egoistă a firii şi că sensul tău de mers către viitorul apropiat poate fi indicat prin săgeţi, melci ieşiţi din cochilii sau parfum misterios de liliac în floare. În sala de spectacol nu se aud aplauze, de parcă ai juca pentru tine, într-un decor familiar, sub lumina reflectoarelor. Credeţi că nu e bine? Oare... Un actor mi s-a destăinuit şi mi-a spus că senzaţia, pe scenă, e aceea a unui înec (figurat vorbind) în lumina vâscoasă şi galbenă a unui butoi cu miere. Mi-a plăcut senzaţia şi vorbele actorului şi l-am aplaudat. Nu-mi mai amintesc titlul piesei în care a jucat, dar ştiu că era ceva cu acvarii, vise şi castane coapte în soba bunicii.