samedi 8 mai 2010
La correspondance illustrée de Vincent Van Gogh
Privit în substanţa culorii, conturul imaginii lasă loc imaginaţiei. Ceea ce trebuie apreciat se condensează şi urcă o scară a intensităţii emoţiei cu paşi repezi. Astfel se naşte poezia lui Van Gogh, dintr-o singură trăsătură de penel.
jeudi 6 mai 2010
nota lui Chopin
Degetele pianistului apăsau clapele instrumentului de trei zile, în continuu. Doi filosofi se declaraseră deranjaţi, la ferestrele de vis-à-vis, şi afişaseră în geam ziare vechi. Eu nu puteam face nimic, pentru că tabăra mea era cea a simpatizanţilor. Semnasem chiar, în cartea de onoare a muzeului şi îmi făcusem şi alţi prieteni pe rue Chaptal. Resimţeam uimit forţa întregului concert de câteva ore bune, de parcă m-aş fi învârtit în centrul curţii privind petecul de cer, cu braţele ridicate. Notele lui Chopin refuzau să se desprindă, să semnifice izolat. Mereu se aruncau în auz, calde şi solidare, iar tendoanele artistului se arcuiau într-o gimnastică îndrăzneaţă. O singură notă aş fi vrut să fie a mea, în strada Chaptal, acolo, printre portretele Doamnei Sand. Nu a fost să fie aşa.mercredi 5 mai 2010
metro mezzo
Expoziţia Dali se evaporase odată cu lăsarea serii. Oamenii se ascundeau în case luminate, pentru cină, iar pe cer mai rămăsese o dungă portocalie dintr-o zi lungă, de mai. Am coborât în metro pentru drumul spre casă, traversând cu răbdare culoarele răcoroase, luminate şi colorate de mulţimea afişelor. Curenţii de aer îmi valtoriseră, pentru o clipă, oboseala, pentru a fi urmate, într-o secundă, de uruitul difuz al vagoanelor pe şine. Mi-am spus că am mai pierdut unul şi am rărit pasul. Trăiam un "déjà vu" icredibil. Acelaşi, dacă se poate spune aşa, de o săptămână. Se făcea că mustaţa celebrului pictor, răsucită şi ţeapănă, se muia în călimările existenţei cotidiene, fără oameni, fără spectatori, într-un gest egoist şi ireal. Mi-am tras fularul albastru peste umăr şi am urcat scările pentru staţie. În spatele meu, într-o urmă de aer, este posibil să fi ieşit din agonia unei înţepături de albină doi elefanţi cu picioare subţiri sau un sân de Giocondă cu pretenţii suprarealiste. Am zâmbit la gândul că ar putea fi adevărat. Expoziţia Dali se evaporase odată cu lăsarea serii.mardi 4 mai 2010
lundi 3 mai 2010
venise vorba de pastel
Am primit o scrisoare de la Honfleur. După mult timp, prietenul G. a mărunţit pe masa ovală din piaţa municipalităţii, pe malul drept al canaletului în care s-au ancorat bărcile de agrement, câteva gânduri, peste cartonul imaculat al cărţii poştale. Fusese, probabil, o dimineaţă blândă, iar pictorul din stradă Mov vânduse încă două copii impresioniste, poate Matisse, poate Monet. O zi obişnuită, aşadar, pe terasa matinală a unei cafenele, într-un sat francez de coastă. Cu toate astea, prietenul G. s-a gândit să-mi scrie şi să viseze o nouă formă în bolul de sticlă al vacanţelor promise. Da, cu siguranţă a gândit aşa, urmărind din priviri o dâră invizibilă, pe care s-a risipit cartea poştală spre Marele Est al Siberiilor de sărăcie şi primitivism. Pentru el fusese o promisiune la începutul unei zile, cu şanse mari de repetiţie. Gestul său s-a umplut de cerneala surprizei, ca într-un pastel crud, de primăvară.dimanche 2 mai 2010
staţia Grevin
Scara de marmură a muzeului oferea turiştilor, în buchete, sclipiri de stil "belle epoque". Marginea forjată a balustradelor se răsucea în aerul copleşit de şoapte. Un blitz de aparat se lovea speriat sub candelabre, de pereţii acoperiţi cu mătase, însă nimeni nu îndrăznea să depăşească cordonul aurit, cu ciucuri, spre o direcţie eronată. La 300 de metri, gura unei peşteri întunecate, anunţa intrarea în salonul figurilor de ceară. La cea mai mică mişcare, senzorii de lumină aprindeau lămpi, încet şi atent, odată cu melodia ce ar fi trebuit să cadreze personalitatea evocată a marelui Chaplin sau mândria arămie şi obtuză de pe chipul reginei Elisabeta. Vizitatorii priveau un minut, apoi cereau, cu paşi repezi, alte perspective, de parcă o mare dezamăgire i-ar fi stăpânit în jocul de-a "être şi paraître". Şase bătrâni, cu mersul nesigur se opriseră, ca o piedică artificială, în mijlocul drumului, iar fluxul de vizitatori, puţin jenat, încerca să-şi strecoare energia cu toată priceperea, ocolindu-i. Totuşi, curiozitatea m-a făcut să mă apropii. Cei şase bătrâni se opriseră în faţa unui spaţiu absolut gol. Doar scena roşie cu piedestalul şi aplicele aprinse aşteptau, simplu, un exponat de ceară care nu mai venea. Unul din bătrâni a râs zgomotos, iar ceilalţi l-au aplaudat strigându-l pe nume. Atunci am înţeles, câtă vanitate poate ocupa definiţia unui muzeu, în dicţionarul personal, al fiecăruia.
